Monthly Archives: aprilie 2012

Priveghere de Bunavestire în Sâmbăta lui Lazăr, la Vatopedi (2012)

Această prezentare necesită JavaScript.

Mai mult de 630 de pelerini au fost găzduiți în seara privegherii pentru praznicul Buneivestiri în Mănăstirea Vatopedi. Atmosfera a fost una de mare bucurie duhovnicească, fapt datorat și de prezența a doi ierarhi și a părintelui stareț Efrem de curând eliberat după nedreapta încarcerare.
Sursa: Pemptousia

O întâmplare minunată din Sfântul Munte Athos povestită de Părintele Arsenie Boca (pe atunci tânărul diacon celib Zian Boca)

Lucram de cateva zile sa reconstruim treptele care coboara dinspre schitul Prodromu la pestera Sfantului Athanasie. Pestera se afla aproape in buza marii, la vreo 50 de trepte deasupra ei. Foloseam materialul existent chiar de acolo, bucati de roca destul de tare si pe care o fasonam cu dalta si cu barosul. Lucram cu Porfirie si Dometie de la chilia Sfantul Ipatie, dar primisem ascultarea de la Parintele Arsenie Mandrea, staretul Prodromului. Pentru mine era un fel de plata sau troc ca sa mi se ingaduie sa copiez din biblioteca bogata in manuscrise pe Parintii Filocaliei.

Era o misiune pe care am primit-o de la Vladica Nicolae Balan si de la Parintele Profesor Dumitru Staniloae. Trebuia sa facem munca de ocnasi, spargeam si fasonam dalele de piatra apoi le trageam cum puteam de la vale la deal. Mai foloseam bate rotunde din lemn de castan si niste capete de funii foste parâme ale corabiilor din cea trecuta vreme, ce miroseau a mare, a alge si a peste. Mi-era o sete si o foame, gura mi-era năclăită si amară, soarele ne batea dar nu ne prea incalzea in timpul ce greu se desprimăvăra, de inceput de aprilie. Ma gandeam la sfintii de pe Muntele Sinai care si ei au carari in trepte pe drumul spre piscul muntelui unde Moise a primit tablele legii – Tora. Incercam sa-mi aduc aminte din liceu cate trepte erau pe muntele Sinai. Aici aveam de lucrat vreo 300. Porfirie care era mai solid ca mine imi striga in ureche:

– Pune mana Ziane, ca-mi rupe bolovanul laba piciorului; tu Dometie ce faci? Te-o batut soarele in cap? Tine cu forta!

M-am trezit din reverie si mi-am opintit muschii din toate puterile. Greu canon aveam. Canonul nu e greu daca te ajuta Maica Domnului- Panaghia, Doamna si Stapana Muntelui sfant. Dometie incepu sa cante: Axion Estin. Vrednica esti, un fel de Ave Maria.

– Si cu rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si a Sfantului Athanasie Athonitul, care si el a murit cand s-a dărâmat schela si i-a cazut bolta in cap, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi pacatosii. Prinde bine, Ziane, ca deseara mancam o ciorba de radacini indulcita cu miere din butoiul fratelui Gavriil, daca ne facem treaba. 

– Amin, rosti sec Porfirie. Dometie, tu vrei sa fii al doilea Cucuzel pe Sfantul Munte? Daca vrei sa te indumnezeiesti, bine, fa-o, ca si eu vreau, dar nu mi se pare corect sa ne tii fara un strop de apa. Omul trebuie sa bea zilnic doi litri de apa, asa zice medicul de la Vatoped, Siluan, noi nu am avut toti trei un litru astazi. Du-te si adu niste apa de mare sa-mi ud gura, fugi! Inca n-ai venit?

– Esti prea dur frate Porfirie cu Parintele Dometie, e mai slabut el de constitutie, am intervenit eu. Priveam in jos dupa Dometie care mergea de parca zbura. Marea se involbura si lovea in valuri inspumate stancaria de pe faleza. Cred ca va trebui sa ne ducem sa facem o baie de apa sarata pana mai e soare. Ma dor si pe mine oasele, mi-a intrat igrasia si raceala zidurilor pe care le-am pictat. Chiar vroiam sa te intreb frate Porfirie, ce meserie ai avut inainte sa te tunda in calugarie?

– Am fost mecanic de utilaj greu! Parintele staret Arsenie m-a intrebat ce meserie am si asa am ajuns maistru constructor de trepte in piatra. Ai grija Ziane cum te proptesti in coada ţapinului ca daca o rupi nu mai am alta aici, si o sa te trimit sus in paduricea schitului sa tai una noua.

– Am taiat vreo cinci cozi si le-am pus la uscat luni cand tu erai la moara de lemn, adica la gater, langa Manastirea Iviron, asa ca maine o sa mai montam doua ţapine!

– Stii ca imi placi diacone de la Sibiu, chit ca nu prea ai voce sa canti, dar te duce mintea!

– Am vrut sa ma fac aviator. Dar ca sa intru la Cotroceni la scoala de aviatie imi trebuiau bani multi si mama nu avea de unde sa-mi dea nici daca-si vindea casa! Singura scoala unde urma sa primesc bursa a fost la teologie. Si cu toate ca eram un copil credincios de mic nu m-am simtit vrednic sa ma fac preot. Mama voia sa ma insoare.

– Dar tu nu si nu! Nu te-ai insurat, dar cum esti diacon? Te-a hirotonit celibatar?

– Da, m-a hirotonit pe incredere ca nu o sa ma insor dupa ce am primit treapta diaconiei. Ia spune ai adus scripetele pe care ti l-am cerut daca tot ai fost la moara de lemn de langa Iviru? M-am gandit ca daca nu gasim acest scripete, trebuie sa facem unul, lucram cu unelte rudimentare.

– Cum ai zis? Nu am auzit acest cuvant si nu l-am gasit in nici un ceaslov!

– Rudimentum, pavimentum, ornamentum, postamentum, testamentum, instrumentum, sacramentum…

– Esti poet? Nu te juca! Tine bine coada ca se dezvârte vârtejul si ne plezneste de ne rupe mainile. Crezi ca e usoara calugaria aici la Sfantul Munte? Si mai ducem si o saracie lucie ca ne tin grecii cum vor ei, in ciuda ajutoarelor pe care voievozii nostri romani le-au trimis aici la Sfantul Munte. Imi place sa cred ca daca facem scripetele pe care mi l-ai desenat o sa ridicam mai usor lespezile astea. Am sa ma duc maine si am sa fur un scripete de la Meghisti Lavra, am vazut eu ca aveau vreo trei in depozitul de langa Arsana unde acosteaza vaporul cand vine cu butoaiele cu ulei si vin de la Atena.

– Dar furtul este un pacat, intervine Dometie care tocmai ajunse cu caldarea in care avea apa de mare.

– Bine ai venit cu apa sarata, ia da sa-mi spal putin gura.

Porfirie isi scufunda palmele in galeata si bău din pumni apa sarata.
Mai lasa-mi si mie, am zis, nu o bea toata.

In vreme ce Porfirie se spala, Dometie recita: “Cand vine Domnul la tine te dezlegi de toate, nu numai de nedreptatile tale ci si de toata dreptatea ta! Cand stai in fata Domnului esti mai presus de lumea aceasta, mai presus de trancaneala si carteala vietii; ai, cu un cuvant, ceva din linistea mai presus de lume a lui Dumnezeu.

– Amin, zise Porfirie, nu te stiam asa patericos, din ce Parinte al patericului ai scos cuvantul acesta de folos? Parca nu ai fi fiu de cioban de la Tilişca, măi Dometie!

– Din Sfantul Arsenie care a pustnicit in pustia Sketica de langa Nil din Egipt. El era unul care tacea mult si asa, prin trezvie, isi alegea gandurile si vorbele indepartandu-le pe cele rele si fara de folos. Cu harul Prea Sfantului Duh a ajuns la isihie inca de tanar.
Se lăsă o tacere placută, Porfirie nu mai zicea nimic, mai mult ca sigur că, cugeta in mintea lui mai putin scolita in ale teologiei, cumpanea vorbele pe care le rostise Dometie। Erau vorbe cu greutate. Dometie rupse tacerea:

– Mă trimitea tata cu oile pe la noi pe sub munte. Acolo intr-o viroagă era casa unui calugar plecat de la Foltea din Sălişte. Era un fel de stână din piatră acoperită cu niste capriori de brad pusi unul langa altul si acoperiti cu pamant batut. Parintele Achim era mic de statura, cam crăcănat si cu o barbă până la genunchi. Avea niste ochi albastri ca marea, asa cum ii are Parintele diacon Zian!

– Mama mea, Creştina avea ochii albaştri, (mama Parintelui Arsenie Boca n.n.) ea m-a harazit din pântecele ei să mă fac preot. Acum mi-am adus aminte de ea că nu i-am scris de peste un an de zile. I-am spus că vreau să mă călugăresc şi s-a supărat. Nu-i mai scriu pentru că vreau să o învăţ să uite de mine. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, voi ce ziceţi?

– Nu stiu, răspunse Porfirie, tu eşti cu mai multă şcoală ca mine। Ori îi scrii ori nu-i scrii ea tot se gândeşte la tine, că e mamă .

– Trimite-i o scrisoare ca se va bucura sa primeasca din Grecia si se va lauda la vecini cu baiatul ei care a ajuns la Sfantul Munte, Gradina Maicii Domnului।

– Asa o sa fac, daca zici tu, Dometie.

– Parintele acela de la noi, Achim, m-a invatat sa citesc si mi-a dat cartile lui sa ma uit prin ele. Cand mergeam cu oile, iesea si el la deal cu traista, ne opream si ma invata. A fost tatal meu duhovnicesc. La el a venit un Parinte de aici de la Sfantul Munte ca sa mearga prin sate sa adune pomeni si pomelnice pentru restaurarea manastirii Zografu unde este steagul lui Stefan cel Mare cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Asa am auzit eu de Sfantul Munte pentru prima oara, aveam doar 13 ani. El era roman si traia intre greci. Mai intai a fost la chilia Nasterii Maicii Domnului pe mosia Manastirii Vatoped, si l-a avut duhovnicesc pe Nicodim ucenicul schivnicului Arsenie. Acest Arsenie era mare sculptor in lemn si marmura. De la el au ramas multe obiecte frumos lucrate, cruci, candele, potire, felinare, vase de flori… a lucrat si doua sculpturi legendare: Rastignirea si A doua venire, vreme de 15 ani.

– Am auzit si eu de Arsenie acesta dar nu l-am vazut, vorbi si Porfirie! Se spune ca pe Arsenie l-a luat Maica Domnului sub mantie si l-a dus pe varful Athonului ca sa completeze numarul celor 7 pustnici care se roaga pentru pacea lumii si traiesc fara mancare si fara apa, doar cu cuvantul lui Dumnezeu.

– Te cred, interveni Dometie, am auzit si eu intr-o zi de hramul Sfantului Munte si de aceasta traditie, pe 6 august, cand am urcat in vârf. Vorbeau niste pustnici care stateau la lumina unui opaiţ chiar sub varf intr-o pestera sa se odihneasca. Era pe la ora 4 dimineata, eu eram cu Pelaghie, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris. Acesta citea dintr-o carte scrisa de Ilie Miniat. Parintele Evghenie avea vreo 80 de ani si s-a suit pe munte pana in varf. El s-a dus la sihastrii care povesteau in pestera si am auzit ca a murit Parintele Hrisogan din cei 7 stalpi neclintiti ai Athosului si ca va fi inlocuit de Arsenie sculptorul. Se zice ca printre cei 7 stalpi ai Ortodoxiei era si veghetorul Parinte Varnava, dascal al rugaciunii lui Iisus si românii Martinian, Iona si Teofilact care s-au randuit unul pe altul in ceata celor 7. Acestia toti erau sculptori: faceau linguri, faceau căni si doniţe, cofăiaşe pentru ulei sau vin.

– Dar de Părintele Iona ai auzit tu, intrebă Porfirie, a fost un om cu scoala multa, a tradus doua carti ale Sfantului Nicodim Aghioritul: Războiul nevăzut si Paza celor 5 simturi. Desena si frumos! Am vazut desenat trupul omului si inima scoasa din trup si plamanii. Practică rugăciunea inima, pe respiratie si pe şezutul în scăunel .

– Zise Dometie: oamenii din ziua de astazi nu au harul lui Dumnezeu। Si daca uneori au putin har ei il indeparteaza prin gandurile rele. Atunci diavolii stau cu ei.

– Ptiuhh, ucigă-l Sfânta Cruce ! rosti Porfirie! Nu e bine să amintesti de necuratul, că uite m-am lovit la picior si mi-am spart si bocancul. Părinte Ziane, de ce n-ai adus o pereche de bocanci noi din România?

Eu taceam, si ascultam pe acesti parinti minunati athoniti। Soarele apunea dinspre varful mutelui. In lumina lui puteam vedea undeva pe peretele muntelui o chilie atârnată ca un cuib de rândunea. Se vedea si o figura de om care intra si iesea in acel cuib minunat atarnat de peretele muntelui. Din pozitia de unde lucram noi nu prea puteai vedea multe. Inspre mare nu aveai ce vedea pentru ca marea aici este foarte nelinistita, sunt curenti marini si vapoarele nu se apropie caci s-ar scufunda. Daca ne imaginam Sfantul Munte ca un vapor, locul unde lucram noi la pestera Sfantului Athanasie ar fi prora vaporului, adică vârful acestuia. Parcă citindu-mi gândurile Dometie spuse cu glasul lui dulce si cântat:

– Mari si minunate sunt lucrurile tale, Doamne, că Tu toate cu intelepciune le-ai facut! Aici e un loc sfânt, aici a venit Maica Domnului cu Sfantul Ioan Evanghelistul purtati de furtuna. In loc sa ajunga in Cipru la Lazăr cel inviat a patra zi de Domnul Iisus care era Episcop acolo, au ajuns cu corabia aici. Au cazut statuile idolesti si dracii au iesit din ele strigand: A venit Maica Domnului, sa fugim!

– Doamne, miluieste si ajuta-ne sa terminam treptele, zise Porfirie!

– Maica Domnului face multe minuni, zise Dometie। Maica Domnului din icoana Portăriţa, care a venit plutind pe mare, i-a redat vederea unui Părinte, Nectarie. Iar Maica Domnului din icoana Axion Estin l-a scăpat de la înec pe călugărul Dorotei cand se rasturnase luntrea in care pescuia si el era inghitit de valuri. Dar sa vedeti cum s-a intamplat : Dorotei era păzitorul si lumânărarul acestei icoane in biserica Protatonului din Karies. Când se scufunda în mare a strigat din adâncul inimii: Maica Domnului, eu, slujitorul tău, mai mulţi ani te-am slujit si te-am păzit, acum auzi-mă si Tu pe mine că mă prăpădesc in valuri.

– Se inserase de-a binelea si mai aveam de transportat două lespezi। Cand te rogi si vorbesti despre sfinti si mai ales despre minunile Maicii Domnului munca ta are un spor nebanuit. Lucrul sporea ca in povesti. Asa fac toti calugarii athoniti, in timp ce lucreaza la ascultarea pe care le-a randuit-o staretul si vorbesc despre oameni luminati si sfinti. Lucrul sporeste cand Dumnezu miluieste.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Dometie zise:
– Am ajunat toata ziua, mi-i sete cred că am vedenii, vad mereu o făptură acolo sus pe zid la chilia aceea si stiam ca e părăsită! Este curios sau este o minune. Acum parcă are figură de leu, acum parcă are de om, voi nu vedeti?

– Să te lămurească diaconul Zian că el e pictor, eu sunt un simplu călugăr fără scoală!

– Da, am intrat si eu in discutie, cei 4 Sfinti evanghelisti au cate o fiintă lângă ei ca simbol si chintesenţă a mesajului din Sfanta Evanghelie pe care a scris-o fiecare! Sfăntul Matei, care a fost vameş inainte sa-L cunoască pe Mântuitorul are simbolul Ingerul. Marcul are viţelul, Luca are leul, Ioan are vulturul.

Se auzi o bubuitură ca atunci când s-a rostogolit un bolovan pe pietrele de jos. O voce tulburătoare rosti “Zian Boca, din România să-i scrii mamei tale scrisoare că, dacă nu, va muri si o ai pe suflet. Stiu ca esti fecior si că nu te-ai atins de femei dar eşti mândru ca eşti pictor şi că ai tăiat cadavre la facultatea de medicină din Bucureşti, va trebui să posteşti, să te rogi şi să tai 100 de beţe din castan ca şi canon de ispăsire”.

Noi tocmai ne opinteam toti trei să impingem un bolovan mare pe două beţe de castan puse ca role. Dar să impingi la deal este neasemanat de greu. Am simtit deodata ca se usureaza povara si bolovanul merge la deal ca tras cu o funie de sus de către cineva sau de o maşinărie cerească!
Dometie sesiza si el ce se intampla si exclama: Nascatoare de Dumnezeu! A venit Sfantul. Intr-adevar langa noi era o faptura parca om, para fiara, cu barba pana la pamant si un par ca o coama de leu. Impingea cu noi la bolovan. El era cel care facea ca bolovanul sa mearga parca tras de cineva de sus. Rosti:

– Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu…

Avea o voce ingereasca, nici tipatoare, nici ragusita dar placuta. Mi-am adus aminte de un tenor care canta in corul catedralei mitropolitane din Bucuresti. Toti cantam “Cuvine-se cu Adevarat” Vocea mea care nu era exersata la cantat a capatat inflexiuni melodice si scotea sunete placute pe care nici eu nu le cunoasteam pana atunci. Canta si Porfirie cu vocea lui de bas iar Dometie ne intrecea pe toti. Eram ca in rai. Patru fapturi care pe buza unei prapastii o preacinsteam pe Maica Domnului. Mintea insa imi zbura in satul meu natal la Vata de Sus. O vedeam pe mama ingenunchiata la icoana Preacuratei Fecioarei Maria cum se roaga si cum plange cu poza mea in mana. Faptura de langa mine, cu barba lunga imi spuse:

– Pe mama ta o cheama Creştina si e vaduva! Cand te-a adus pe lume, te-a afierosit Domnului si bisericii.

M-am cutremurat, ca aveam langa mine un Sfant, un Prooroc care-mi stie trecutul si numele.

– Parinte, cum te cheamă si cine esti? intreba Porfirie.

Strainul nu raspunse.

– “Nu va temeti de Parintele Staret Arsenie ca nu va pedepseste pentru ca nu v-ati dus la vecernie. Stiati ca cei noua stalpi ai Athosului vin anul acesta de Sfintele Pasti sa slujeasca Sfanta Liturghie in schitul Prodromul? Unul dintre ei este Parintele Matei din Caracalu, un om foarte smerit care slujeste Liturghia zilnic prin chilii si prin colibe unde este un Sfant Antimis. Va sluji Liturghia pana la ultima lui suflare. Anul acesta de Pasti va ninge pe varful Athonului. O sa ne vedem de Inviere. Frate Zian, nu uita sa-i scrii mamei tale”.

Eu nu ma mai puteam minuna de cele ce se petreceau. Parintele sau fratele care vorbise s-a facut nevazut dintr-o data. Parca ma atragea ca un magnet sa ma uit dupa el. Era deja noapte. Nu mai puteam sa ma uit dupa el. Porfirie punea uneltele una langa alta, ca sa le avem maine dimineata in ordine. Dometie era cuprins de o placuta emotie si ca intotdeauna, canta un imn. Se auzi vocea fapturii care tocmai plecase, a preabunului Parinte. Nu stiam cum il chema, dar eram atras inspre in sus si am inceput sa urc repede. Poteca se lumina de o lumina albastruie ca de arc electric, lumina care venea de la faptura minunata ca de la un rug ce ardea pe munte deasupra noastra. Dupa mine urca Porfirie gafaind, si apoi Dometie cantand. Sfantul nostru ne lumina drumul spre varful Muntelui. Era un dar dumnezeiesc nesperat caci noaptea se lasase si fara lumina ne-am fi pravalit in abis si ne-am fi pierdut vietile. Porfirie zise:

– Sunt de zece ani pe Sfantul Munte si nu am trait nici o minune pana astazi, dar astazi mi s-a aratat mila lui Dumnezeu prin acest Sfant! Stai Preasfinte, si nu fugi, caci vedem lumina ta ca pe un far calauzitor si putem urca muntele fara sa cadem in prapastie.

– Minunat este Dumnezeu intru Sfintii sai, vorbi si Dometie in psalmi। Frate Ziane, azi ai primit botezul cu foc si cu proorocie, caci ti s-a vorbit tie de sus.

Eu nu vorbeam nimic, eram cuprins de o sfanta emotie si de o caldura nemaitraita. Imi facea bine, caci din pricina frigului care se lasase la malul marii, eram inghetat. Am ajuns pe buza Muntelui, la crucea din lemn de dafin. Sfantul nostru se departa dar inca ne lumina cu faptura lui Indumnezeita. Vedeam poteca ce duce catre schitul Prodromul. Sfantul mergea inaintea noastra, dar parca sarea ca o roata de foc, ca o pasare inrosita. In spatele meu, Parintele Porfirie se inchina si recita ritmic, gafaind: “Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Dometie canta: “Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati”. Dâra de lumina intra inaintea noastra pe poarta manastirii, si noi dupa ea.

Ajunsi in poarta care tocmai se inchidea, ne trezi din revelatie vocea barbateasca a Parintelui staret Arsenie Mandrea, venit el insusi sa inchida portile manastirii.

– Cate trepte ati lucrat, parintilor?

– Unsprezece, raspunse Porfirie!

– Bine, consemna staretul Arsenie. Puteti merge sa cinati la trapeză. Domnul sa fie cu voi. Sa va treziti cand incepe utrenia cu catismele.

– Amin, concluziona Dometie.

Am alergat la spalator si ne-am spalat cu apa rece, inghitind si cateva guri, dar parca nu mi-era sete, desi nu bausem toata ziua nici o gura de apa. Nu bausem nici din apa sarata, aceea pe care o adusese Dometie din mare. M-am dus in camera mea si m-am intins pe patul tare, athonit, pe burta, ca ciobanii, caci si oasele ma dureau si muschii de efortul zilei.

Sufletul insa imi era luminat si fericit. Astazi pe Sfantul Munte al Athosului am trait prima minune, am intalnit un sfant. O para de foc.
Mi-am zis in gand “Tatal nostru”, si mi-am insemnat patul, facand cu mana dreapta semnul sfintei cruci! Apoi m-am cufundat intr-un somn adanc.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Fragment din „Catisme ale Părintelui Arsenie Boca pe Muntele Athos”, Editura Credinţa Strămoşească

Vladimir Putin nu are voie, deocamdată, să viziteze Sfântul Munte

Miercuri, 4 aprilie 2012

Kremlinul este foarte nemulţumit de Guvernul Elen după refuzul primit din partea Eladei la cererea lui Vladimir Putin de a vizita în Săptămâna Mare Sfântul Munte Athos şi Vatopedi.

În mod concret, puternicul bărbat al Rusiei şi-a exprimat dorinţa personală de a face o călătorie fulger de două zile în Sfântul Munte Athos în timpul Săptămânii Mari, iar în cadrul vizitei sale să-l vadă şi pe egumenul Efrem al Mănăstirii Vatopedi.

Însă la cererea protocolară adresată Guvernului Elen, Kremlinul a auzit serviciile statului elen răspunzând negativ cu scuza că în acea perioadă aparatul de stat al ţării se va afla în concediu.

După refuzul Guvernului Elen, a fost amânată călătoria lui Putin, iar Kremlinul s-a arătat foarte nemulţumit.

Declaraţia reprezentantului Ministerului de Externe elen, Gr. Delavekouras:

Prim-ministrul Rusiei, Vladimir Putin, este întotdeauna binevenit în ţara noastră.

De altfel, dincolo de relaţiile istorice, prieteneşti, care leagă cele două ţări, va fi o deosebită onoare pentru Elada să fie prima ţară pe care o va vizita dl. Putin după recenta alegere a sa în funcţia de Preşedinte al Federaţiei Ruse.

Vom fi foarte bucuroşi să-l primim şi sperăm că va vizita ţara noastră cât mai curând posibil, de Paşti sau la o dată ulterioară, fie în particular, fie în mod oficial, la Sfântul Munte Athos sau oriunde altundeva.

Vedeţi şi înregistrarea video referitoare la această ştire, dar în greceşte:

Sursă: Romfea.gr via Pelerin ortodox

Icoană a Sfântului Efrem cel Nou de la Nea Makri [de vânzare]

Icoană a Sfântului Efrem cel Nou de la Nea Makri pictată în tehnica tempera cu ou, pe lemn de tei și foiță de aur. Cei interesați să achiziționeze o astfel de icoană să scrie la comentarii sau mail la sfantulmunteathos@yahoo.com

Prețul icoanei diferă în funcție de dimensiuni – format A5 – 225 RON / A4 – 400 RON / A3 – 750 RON (include și expediția ei pe teritoriul României).

Icoana de mai sus este cu titlu de prezentare, fiind deja vândută.
Icoanele ce se vor comanda vor fi pictate de același iconar. Termen de execuție 7-10 zile.

Această prezentare necesită JavaScript.


Darul discernământului: Diaconul român

Printre nenumăraţii oameni ce se spovediseră părintelui Sava Duhovnicul era şi un diacon român. De tânăr venise la Muntele Athos, vieţuind aspru în pustie, nu foarte departe de schitul Sfânta Ana Mică. Într-o zi, întristat foarte, diaconul îi spuse părintelui Sava:
– Părinte, rogu-te, nu uita mâine, la Sfânta Liturghie, s-o pomeneşti pe maica mea care-a murit acum trei zile.
Aceste cuvinte „au lovit” auzul părintelui Sava ca nişte cuvinte ce trădau biruinţa diavolului. Bătrânul părinte, ce avea darul discernământului, se tulbură şi cugetă în sinea sa: „Aici duşmanul «a gătit» o mâncare foarte rea. Vicleanul! Cu câtă pricepere rătăceşte şi-ntunecă mintea făpturilor lui Dumnezeu!”
Fără a-şi manifesta în vreun fel neliniştea, încercă să dibuie locul unde se sălăşluise răul.
– Ia spune-mi mai limpede, fiule, ce s-a întâmplat. Mâine se împlinesc trei zile de la moartea mamei tale. Adică s-a strămutat la cele veşnice alaltăieri. A murit în România. Aş vrea să ştiu atunci, cum de-ai aflat de moartea ei, în doar două zile.
Urmă un moment de tăcere.
– Cum? Cum am aflat? prinse a spune timid diaconul. Iată, mi-a spus…
– Cine ţi-a spus?
– Mi-a spus îngerul păzitor.
– Îngerul păzitor? L-ai văzut tu vreodată pe îngerul tău păzitor?
– M-am învrednicit a-l vedea! Şi nu doar o dată sau de două ori. Ci de doi ani îl văd mereu. Mi se înfăţişează şi mă însoţeşte în timpul rugăciunii. Spunem împreună Laudele, facem metanii, avem împreună discuţii duhovniceşti…
Părintele Sava se amărî foarte mult auzind că de doi ani de zile durau acestea. Doi ani nu sunt puţin. Foarte trist lucru să-l laşi pe vrăjmaş ca timp de doi ani de zile să-ţi uneltească propria pieire. Atunci părintele Sava îl întrebă iar:
– Şi de ce, fiule, atâta timp nu mi-ai spus nimic despre asta?
– Mi-a zis îngerul că nu-i neapărată nevoie să vă spun.
Pricepu atunci părintele Sava că are de dat o luptă foarte grea. În primul rând, să-l convingă pe nefericitul diacon că nu avea de-a face cu un înger. Apoi, să se pregătească să înfrunte furia diavolului. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!”, se rugă fierbinte, în taină. Apoi spuse:
– Fiule, eşti încredinţat că cel ce ţi se arată este înger al lui Dumnezeu?
– Sunt încredinţat de aceasta, ba chiar sunt foarte sigur, părinte! Păi ne rugăm împreună şi facem în fiece zi o mie de mătănii. Vorbim despre viaţa de apoi, despre rai… Sigur este îngerul meu păzitor.
Diaconul părea neclintit în credinţa sa. Totuşi, acum începea a avea oarece îndoieli, deoarece avea deplină încredere în duhovnicul său pe care-l ştia luminat de Dumnezeu. însă iar, îşi spunea în sinea sa, cum ar putea diavolul să mă întărească în rugăciune? Căci ştiut este că diavolul îi luptă pe cei ce se roagă.
După ce-au mai discutat o vreme duhovnici şi diaconul, au încuviinţat să-l pună la încercare pe aşa-zisul „înger păzitor”. Părintele Sava îi spuse diaconului:
– Când ţi se mai arată, cere-i să spună „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” Mai spune-i să-şi facă semnul Sfintei Cruci.
Lucrurile însă nu erau atât de simple. Când, vreme de doi ani, te ţine vrăjmaşul în plasa rătăcirii, îţi amăgeşte văzul şi auzul, de-ţi închipui că-l auzi spunând „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi că-l vezi făcându-şi cruce.
Prin urmare, când se duse iar diaconul la părintele Sava, cu o oarecare mulţumire lăuntrică, îi spuse duhovnicului:
– Părinte, lucrurile sunt întocmai cum ţi-am spus. Este înger al lui Dumnezeu! Este îngerul meu păzitor! A spus şi „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi şi-a făcut şi cruce.
Părintele Sava şi-a dat seama pe dată ce se petrecuse. Nu putea foarte uşor să zădărnicească strădaniile viclene, de doi ani de zile, ale destoinicului vrăjmaş. Însă, în timp ce vicleanul ştie a unelti cu multă pricepere, purtătorii de Dumnezeu sunt luminaţi de atotputernica înţelepciune a lui Dumnezeu ce zădărniceşte uneltirile întunericului.
Arunci înţeleptului duhovnic îi veni o idee strălucită. Îndreptându-se spre diacon, îi spuse:
– Ascultă-mă, fiule! Fii atent la această ultimă încercare, prin care se vor limpezi lucrurile, îngerii lui Dumnezeu toate le cunosc, fiindcă li le dezvăluie Dumnezeu. Demonii, dimpotrivă, sunt lipsiţi de această calitate şi multe lucruri le sunt necunoscute. Eşti de acord cu mine?
– Negreşit.
– De vreme ce încuviinţezi, ascultă ce vom face. Eu acum, chiar în clipa aceasta, voi gândi ceva – cugetă ceva împotriva diavolului – ce nu voi spune nimănui. Tu, diseară, să-i ceri „îngerului” să-ţi spună ce-am gândit. Dacă ştie, neîndoios este îngerul lui Dumnezeu. Apoi să vii să-mi spui ce s-a întâmplat.
Întorcându-se diaconul la coliba sa, simţi cum îl cuprinde o nelinişte, ca o presimţire rea. Pe de altă parte, se minuna de ideea pe care o avusese duhovnicul. Acum urma să afle care era adevărul în privinţa „îngerului”.
Îndată ce, noaptea, îi ceru „îngerului” să dea răspuns întrebării privitoare la gândul nerostit al duhovnicului, chipul luminos al „îngerului” fu umbrit de o uşoară tulburare. Părea neliniştit.
– Dar bine, iubite părinte, de ce tu, om superior, eşti interesat de gândurile unui muritor de rând? În aşa hal ai ajuns? Sărace îţi sunt dorinţele. Nu vrei mai bine să mergem astă-seară să-ţi arăt iadul, raiul şi slava Maicii Domnului?
Însă diaconul, care începuse să intre la bănuială, stăruia să-i răspundă la întrebare.
– Fac ascultare duhovnicului meu. Aşa că-ţi cer să-mi spui la ce s-a gândit.
Atunci „îngerul”, prin câteva cuvinte meşteşugite, a încercat să schimbe vorba. Însă diaconul, tot stăruind, îl aducea iar la discuţia de la început. De altminteri, aceste „iscusite” şovăieli ale „îngerului” nu-i făceau o impresie prea bună.
– Să-mi spui ce a gândit duhovnicul meu! Este foarte simplu. De ce te fereşti să-mi răspunzi? Oare nu ştii ce-a gândit bătrânul duhovnic?
Atunci diavolul îi spuse:
– Fii cu băgare de seamă, diaconule! Căci din pricina felului meschin în care te porţi cu mine, rişti să pierzi bunăvoinţa ce-ţi arăt.
– Aşa o fi, nu spun nu. Dar îţi cer ceva foarte uşor. Spune-mi, aşadar, ştii sau nu ce-a gândit duhovnicul?
În clipa aceea chipul luminos al „îngerului” dispăru, ivindu-se o creatură înfricoşătoare, ce scrâşnea din nişte dinţi uriaşi şi care, cu o gură ce-aducea mai degrabă a bot de fiară întărâtată, îi spuse:
– Piei, ticălosule! Mâine la ora asta te-om arde în foc, în iad!
Rămas singur, diaconul fu cuprins de spaimă şi deznădejde. Toată dulceaţa din care se înfruptase timp de doi ani de zile nu putea acoperi amărăciunea pe care-o simţea acum. Dacă nu ar fi fost întărit de departe de rugăciunile duhovnicului, care priveghea şi se ruga pentru el, şi-ar fi pierdut sufletul.
Trecură câteva ceasuri bune până să-şi revină şi să se poată ţine pe picioare. Simţea că nu mai putea rămâne în colibă nici o clipă. Nu se mai simţea în siguranţă nicăieri, decât numai lângă duhovnicul său. Tot timpul cât a mers pe drum n-auzea decât cumplita ameninţare a diavolului: „Mâine pe vremea asta te-om arde-n iad!” Tremura de groază…
Ajunse – nici el nu ştia cum – la coliba Învierii, unde se nevoia părintele Sava. Apucând rasa duhovnicului, nu voia să-i mai dea drumul cu nici un chip. Şi, când veni vremea să se odihnească puţin, nu putu din pricina diaconului înfricoşat!
– Nu te teme, fiule! Linişteşte-te!
– Cum să nu mă tem, părinte, când se-apropie ceasul? Oh, se-apropie ceasul când vor veni să mă ia. Hristoase, mântuieşte-mă!
Într-adevăr, la ceasul sorocit se năpusti asupra lui mulţime de duhuri viclene. Cumplite strigăte de durere şi deznădejde!
– Izvăbeşte-mă, părinte! Pier! Mă iau cu ei! Izbăveşte-mă!
Atunci părintele Sava îngenunche şi, plin de durere, cu lacrimi în ochi, se rugă Domnului să se milostivească de robul Său şi să-i îndepărteze pe demonii cei amarnici. Ruga îi fu ascultată şi astfel sărmanul diacon fu izbăvit „din gura leului”.
Astfel luă sfârşit această întâmplare înfricoşătoare.
(Sava Duhovnicul)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul discernământului
Sursă: Blogul Agnos

Darul discernământului: Vedeniile lui Dimos

Cei ce au avut şansa de a-l cunoaşte pe bătrânul Daniil Katounakiotul (1846-1929), întemeietorul alesei frăţii a Daniileilor, au vorbit şi-au scris cu neţărmurită admiraţie, descriindu-i personalitatea înzestrată cu rare daruri fireşti şi duhovniceşti. Noi ne vom referi acum numai la darul discernământului.

La Stika, în Epirul de nord, trăia un om pe nume Dimos. Era un bun creştin, cu o credinţă destul de simplă, fiind meşter zidar. Într-o noapte, Dimos visă că undeva se afla îngropată în pământ o biserică. Prin urmare, îi îndemnă pe toţi oamenii locului să apuce sape şi lopata şi să-nceapă a săpa. Au săpat şi, după multă osteneală, într-adevăr, au scos la lumină biserica! Plin de mulţumire, Dimos era mândru tare de izbânda sa. Era foarte încântat că toţi îl admirau. De aceea, atunci când cel viclean îi şopti: „Ei, Dimos, tu eşti om însemnat, tu eşti alesul lui Dumnezeu…”, el primi acest gând fără şovăială.

Fiindcă, aşa cum am spus, omul nostru era zidar, după o vreme s-a aflat cu treabă la Muntele Athos, lucrând la o clădire a Sfintei Mănăstiri Vatoped. La Vatoped este cinstit Sfântul Evdochim, despre a cărui viaţă nu s-a păstrat nimic în istorie, dar ale cărui moaşte, descoperite întâmplător în anul 1840 în cimitirul mănăstirii, sunt izvorâtoare de haruri şi făcătoare de minuni. Dimos avea mare evlavie la Sfântul Evdochim. De un timp începuse să creadă că sfântul îi arăta o bunăvoinţă aparte. Şi, de vreme ce tradiţia nu păstrase nici o informaţie cu privire la obârşia sfântului, Dimos şi-a închipuit că şi sfântul este de fel din Albania.
– Sfântul este arvanit (albanez) ca mine, prinse a spune tuturor.
– De unde ştii? îl întrebau oamenii.
– E arvanit! Nu-i vedeţi capul, că semănăm ca două picături de apă? De altminteri, când, într-o noapte, l-am rugat, ţinând în mână nişte mătănii, să-mi vorbească despre obârşia sa, mi s-a înfăţişat viu înainte şi mi-a spus: „Sunt arvanit din Stika. Ba chiar ne şi înrudim.”
Auzind acestea, părinţii au bănuit că diavolul l-a amăgit cu aceste gânduri deşarte, de aceea l-au sfătuit astfel:
– Când ţi se va mai arăta, să-ţi faci cruce. Şi dacă e lucrare a diavolului, o să piară pe loc.
Însă era prea târziu. Diavolul biruise inima lui Dimos şi nu se lăsa dus prea uşor.

Din întâmplare, atunci se afla la Muntele Athos un episcop, Alexandros de Rodostolou. Părinţii i-au vorbit acestuia despre cazul straniu al lui Dimos, cerându-i părerea. Văzându-l episcopul pe Dimos şi vorbind cu el a ajuns la concluzia că vedeniile sale sunt date de Dumnezeu:
– De vreme ce Dimos este om evlavios, găsind mulţumire în rugăciuni şi închinăciuni, cel ce i se arată vine de la Dumnezeu.

De-acum Dimos se mândrea şi mai mult, fiindcă, vezi bine, un episcop confirmase obârşia dumnezeiască a vedeniilor sale. După o vreme chiar a scris o carte voluminoasă, plină de taine suprafireşti: dezvăluiri, profeţii despre viitor, războaie, venirea lui Constantin cel Mare, semne şi minuni… toate erau de găsit în acea carte.
– Dar toată povestea asta nu poate veni de la Dumnezeu! Aici avem de-a face cu o mare confuzie şi chiar cu un delir. Ce ciudate sunt lucrurile astea! îşi spuneau părinţii între ei.
– Hai mai bine să-l întrebăm pe părintele Daniil de la Katounakia. Sigur el ne va descoperi cu ce-avem de-a face aici, spuseră iar.
Prin urmare, au luat manuscrisele lui Dimos şi-au pornit-o spre părintele Daniil.

Îndată ce-a citit primele pagini, bătrânul Daniil şi-a dat seama care era adevărul. De aceea spuse:
– Aici joacă diavolii! Apoi a scris un text ce cuprindea fragmente patristrice şi argumente teologice, trimiţându-l la Vatoped. Nu avea nici cea mai mică îndoială că era vorba despre o amăgire. Auzind Dimos toate acestea, şi-a ieşit din fire. Înfuriat, striga:
– Măi, măi, episcopul a spus că am dreptate! Adică, dacă un episcop şi atâţia alţi preoţi au accepat că vedenia era de la Dumnezeu, cum cuteza părintele Daniil să spună contrariul?

Bătrânul Daniil nu s-a oprit la citirea textului respectiv ci, mânat de creştinească dragoste, a prins a se ruga. După un timp, vedeniile nu s-au mai arătat…

Mai apoi părinţii au izbutit să-l aducă şi pe Dimos la Katounakia. Bătrânul Daniil l-a primit cu multă dragoste. Însă, când părintele a început să-i explice că cel ce i se părea a fi sfântul Evdochim şi care i se arăta era diavolul mascat, Dimos n-a putut îndura lumina adevărului. Deodată a sărit în picioare şi, furios, a început să strige:
– Măi, măi, nu pricepi, un episcop a spus că am dreptate!
Totuşi, în cele din urmă, fu nevoit să accepte realitatea, fiindcă diavolul, din clipa când i s-a dat în vileag vicleşugul, nu s-a mai arătat niciodată. Toţi părinţii s-au încredinţat că era vorba de o amăgire şi însuşi episcopul Alexandros l-a felicitat pe sihastrul – care avea discernământ – pentru izbânda sa.
(Daniil Katounakiotul)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul discernământului

Sursă: Blogul Agnos

Icoană a Maicii Domnului [de vânzare]

Icoană a Maicii Domnului pictată în tehnica tempera cu ou, pe lemn de tei și foiță de aur. Cei interesați să achiziționeze o astfel de icoană să scrie la comentarii sau mail la sfantulmunteathos@yahoo.com

Prețul icoanei diferă în funcție de dimensiuni – format A5 – 225 RON / A4 – 400 RON / A3 – 750 RON (include și expediția ei pe teritoriul României). Icoana de mai sus este cu titlu de prezentare, fiind deja vândută. Icoanele ce se vor comanda vor fi pictate de același iconar. Termen de execuție 7-10 zile.

Această prezentare necesită JavaScript.

Darul străvederii: Anafura pentru Kerasia

Un bătrân călugăr de la Kerasia, din Sfântul Munte Athos, l-a trimis odată pe ucenicul său, părintele Simeon, la Sfânta Mănăstire Grigoriou, ca să ceară puţină anafură pentru Sfânta Liturghie.
Bătrânul, încredinţându-i această misiune, dorea numai să dobândească puţină anafură. Însă Dumnezeu astfel orândui lucrurile, încât ucenicul avu parte şi de o „surpriză” binecuvântată. Astfel, Dumnezeu voia sa îi deschidă o fereastră spre lumea darurilor celor dumnezeieşti. De asemenea voia să-l înveţe că jertfele vieţii monahale primesc cununa darurilor dumnezeieşti. Urcând, aşadar, părintele Simeon spre sfânta mănăstire, se gândea cum să facă, să-şi îndeplinească misiunea. În primul rând, socotea că se cădea să se ducă la stareţ şi să-i spună ce nevoie îl aducea acolo. Apoi, după ce va fi luat binecuvântare de la egumen, să ceară anafura călugărului ce se ocupa de aceasta şi care trebuia să-i dea anafura trebuincioasă. Aşa se gândea că ar fi trebuit să procedeze. Totuşi, lucrurile nu s-au petrecut aşa cum plănuise. Chiar în faţa porţii mănăstirii, călugărul de la Kerasia dădu peste egumenul Atanasie care ţinea ceva în mâini. Îndreptându-se spre el, stareţul îi spuse:
– Ia, fiule, de la mine, acestea. Sunt bucăţile de anafură pentru care te-a trimis la mine duhovnicul tău.
Părintele Simeon încremeni de uimire, începând să bâiguie cuvinte fără noimă! Atunci şi-a dat seama că în Sfântul Munte încă vieţuiau oameni sfinţiţi, plini de dumnezeiască lumină. Şi, pe drumul de întoarcere spre duhovnicul său, toată lumea sa lăuntrică, sufletească, trecu printr-o mare prefacere. Această întâmplare rămase o pagină de aur în cartea vieţii sale. De atunci, o povestea neîncetat, cu vădită bucurie, celor pe care îi întâlnea.
(Atanasie Grigoriatul)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul străvederii
Sursă: Blogul Agnos

Darul îmblânzirii fiarelor: Ascetul şi căprioara

Bătrânul Teofilact a fost unul dintre sfinţii nevoitori ce vieţuiau la Schitul Sfântul Vasile, de la Muntele Athos. Se spune că odată s-a apropiat de coliba sa o căprioară ce avea un picior rupt. Cum stătea căprioara întinsă pe jos, părintele s-a apropiat de ea, vorbindu-i cu multă milă, ca unui om:
– Stai să-ţi leg picioruşul rupt, şi-o să vezi că te faci bine!
Ascultătoare, căprioara a stat liniştită să-i lege piciorul. Bătrânul a luat două beţe, o fâşie de pânză ca faşă, şi i-a legat nefericitei făpturi piciorul rupt, aşa cum ar fi făcut-o un doctor ortoped. Apoi, a mângâiat-o cu blândeţe şi i-a zis:
– Acum du-te, drăguţă, şi Maica Domnului să aibă grijă de tine! Şi mai vino peste treizeci-patruzeci de zile, să-ţi dezleg bandajul.
Într-adevăr, după timpul orânduit de bătrânul Teofilact, căprioara s-a întors la coliba părintelui care i-a desfăcut legătura. Piciorul se tămăduise de-a binelea!
(Gherasimos Menaghias)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul îmblânzirii fiarelor
Sursă: Blogul Agnos

Notă: În imaginea alăturată nu este persoana pomenită în pildă.

Darul străvederii: O mărturisire

Bătrânul Iosif Spileotul (+1959) sporise foarte mult în viaţa duhovnicească la Muntele Athos. Ascetica sa lepădare de sine era deja proverbială, însoţită de dulceaţa iubirii aproapelui, atrăgea lângă el numeroşi „vulturi” duhovniceşti.
În continuare vom povesti o întâmplare din care se vădeşte limpede darul străvederii, aşa cum el însuşi a relatat-o ucenicului său, bătrânul Iosif Neoskitiotul (de la Nea Skiti – Noul Schit):
„Odată stăteam aici, la fereastra chiliei, îngenuncheat pe zdrenţele astea, şi mă rugam. La un moment dat, pe când îmi ţineam mintea prinsă în lucrarea rugăciunii, lumina a devenit din ce în ce mai puternică, iar cugetul mi s-a lăţit şi s-a îmbogăţit foarte, astfel încât toate-mi erau luminate, văzând tot până departe (era la Sfânta Ana Mică), de aici de la Katounakia, până de mănăstirile de jos, până la Dafni, precum şi în spatele meu. Nimic nu era nevăzut sau necunoscut. Lumina, cum spuneam, era atât de îmbelşugată, încât nu semăna deloc cu lumina firească a soarelui sau cu lumina artificială creată de oameni. Ci era o lumină minunată, albă, nematerialnică, ce nu se revarsă doar afară, ca lumina firească ce îngăduie celor ce văd să distingă cele aflate în exterior.
Lumina despre care vă vorbesc se revărsa şi înlăuntrul omului, astfel încât o simţea ca pe propria suflare, săturându-l ca o hrană, uşurându-i greutatea firească şi preschimbându-l astfel încât nu mai ştie dacă are trup, greutate sau limite.
Atunci l-am văzut pe fratele Atanasie venind spre noi dinspre Sfântul Pavel, ducând un sac greu. Am rămas aşa, privindu-l, până când a ajuns aici. Îi vedeam bine toate mişcările. Îl vedeam când se oprea să-şi tragă suflarea, lăsând puţin deoparte povara pe care o purta. L-am văzut apoi la izvorul Sfintei Ana, la moară, unde s-a oprit de-a băut apă, şi până în clipa când a ajuns la noi în poartă, când a luat cheia, a deschis, a intrat, a venit în faţa mea şi-a bătut metanie.
Când cugetul omului se curăţeşte, pe lângă lumina sa firească mai primeşte şi lumina Sfântului Har”.
(Iosif Sihastrul)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul străvederii
Sursă: Blogul Agnos

Icoanele făcătoare de minuni ale Marii Lavre

Maica Domnului Koukouzelitsa

Cea mai vestită icoană a Marii Lavre este fără îndoială cea a Maicii Domnului „Cucuzeliţa”, numită aşa după celebrul cântăreţ psaltic Ioan Cucuzel. Acest sfânt era de obârşie din Dirrachia (Bulgaria) şi a rămas orfan de mic copil. Ajuns la şcoala de cântăreţi de la curtea împăratului Ioan Comnenos (1118-1143), a fost numit de către acesta cântăreţ principal pentru vocea sa încântătoare. Supranumele şi’l are de la o întâmplare în care a fost întrebat ce a mâncat la cină, iar el a răspuns „fasole şi mazăre”, adică koukouzelis şi aşa i’a rămas porecla. Neplăcându’i luxul de la curtea Bizanţului, a fugit în Athos, la Marea Lavră, unde, nespunând cine este, a primit ascultare să păzească turma de ţapi a mănăstirii. Animalele devenind tot mai slabe, egumenul a poruncit unui frate să urmărească turma ca să găsească o explicaţie acestui fenomen. Aflat la câmp, Ioan se apuca de cântat, iar ţapii îl ascultau ca vrăjiţi, uitând să mai mănânce! Aflând acestea stareţul i’a schimbat ascultarea şi astfel Ioan a devenit cântăreţ la strană.

După ce i’a cântat acatistul Maicii Domnului lângă icoană, Ioan, fiind ostenit după o priveghere, a aţipit într’o strană. Maica Domnului a venit la el şi, dându’i un ban de aur, i’a spus: Bucură’te şi tu Ioane şi nu te opri din cântat că nici eu nu te voi uita pentru asta! Deşteptându’se brusc, Ioan a găsit talerul de aur în palma sa şi a rămas încredinţat de cele ce trăise lângă icoana, care de atunci s’a numit Cucuzeliţa şi care a făcut nenumărate minuni de’a lungul vremilor. Maica Domnului i’a mai tămăduit, spre apusul vieţii  sfântului Ioan Cucuzel şi un picior cangrenat. Ioan Cucuzel a fost îngropat în biserica Arhanghelilor (ctitorită de el), dar a rămas nemuritor ca patron spiritual al tuturor cântăreţilor de muzică bizantină.

Maica Domnului Iconomitsa

O altă icoană făcătoare de minuni este cea a Maicii Domnului numită „Iconoama”, pentru că, fiind mâhnit odată sfântul Athanasie din cauza lipsurilor din mănăstire, i’a grăit acestuia din icoană şi zicându’i: Nu te mai întrista Athanasie, pentru că de’acum eu voi fi iconomul acestei mănăstiri! Şi de atunci în toate actele a fost trecută Maica Domnului pe funcţia de iconom al Marii Lavre, iar ea cu adevărat a purtat de grijă şi acestei mănăstiri.

Maica Domnului Portaitissa

Icoana de la poarta mănăstirii numită din această cauză „Portăriţa” (Portaitissa) a fost de multe ori păzitoarea Marii Lavre. Odată, pe când turcii au intrat în Athos ca să caute greci refugiaţi aici după înfrângerea Eteriei din 1821, un musulman a tras câteva gloanţe în icoana Maicii Domnului, iar la treilea a ricoşat în necredincios omorându’l. Văzând întâmplarea, ceilalţi au lăsat mănăstirea în pace.

George Crasnean
Notă: Imaginile aparțin autorului, căruia-i mulțumim.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos