Daily Archives: 14 februarie 2012

Despre singuratate și „ieșirea sinceră și cinstită spre întâlnirea cu ceilalți”, Monahul Moise Aghioritul

Este trist să vezi tineri nepăsători, risipiți pe ici și pe colo, abstracți, inconsecventi, în timp ce pot să facă multe. …A avea o părere despre toate, a ști jumătate despre multe, a spune tuturor „da” sau „nu” este semnul unei mari confuzii și mediocrități, care arată lipsa de hotărâre și închipuire, sărăcie duhovnicească și nefericire pentru viitor.

Când vă veți întoarce împotriva tuturor acestor lucruri, puține, multe, pe jumătate, și vă veți preocupa de un singur lucru, de voi, de Dumnezeu, de mine, de tine, atunci poate veți pune început la ceva. Despre această mare prețuire a particularității persoanei, Biserica noastră vorbește simplu, clar, concret. Pentru această originalitate rară și prețioasă, sinceră și nevinovată s-au luptat sfinții și pe aceasta ne-au lăsat-o, fără să aștepte nici o răsplată pentru iubirea luptei lor, nici de la Dumnezeu, nici de la oameni. Ceea ce a strigat Nietzsche în durerea negrăită a deznădejdii lui: „Oh, singurătate! Singurătate, patria mea!” va trebui să fie strigătul de luptă al creștinilor, desigur, cu alt înțeles. Și ceea ce spune Sartre, că „iadul sunt ceilalți” pentru mine va fi paradisul.

[…] În blocul zilelor noastre locatarii nu se cunosc toți între ei. În bloc s-a pierdut relația dintre vecinii care-și împărțeau pâinea și aveau porțile deschise. Relațiile s-au redus la un „Bună ziua” în lift și la un surâs formal și silit, un răspuns dat uzanțelor sociale.

…Pe drum se calcă unul pe altul, în autobuz se strivesc, în cluburi nu găsești loc. La școală, în casă, la magazin, pretutindeni omul este chinuit de plictiseală și de monotonia lui, de multe ori fără să conștientizeze deplin, și situația aceasta devine o simplă obișnuință care nu-i mai ridică probleme. Preocupările zilnice nu-i lasă niciodată singuri pe oameni, ca să vorbească cu ei înșiși.

Singuratea nu se suprimă prin rețetele savante ale psihologilor, sociologilor, scriitorilor și crainicilor. Ea dorește o luptă personală, o reglementare lăuntrică, o ciocnire frontala cu identitatea noastră existențială necunoscută, o pătrundere curajoasă spre aflarea frumuseții celei dintâi zidite, o închinare smerită înaintea lui Dumnezeu spre ucenicie și ajutor, o ieșire sinceră și cinstită spre întâlnirea cu ceilalți, cu duhul jertfei, cu dispoziția înțelegerii și a acceptării, a ajutorării și completării reciproce.

Astfel singurătatea stearpă și amară a omului poate să se preschimbe într-un izvor bogat, cu ape de o prospețime și dinamicitate nedepășite, în care să se cufunde în întregime și să-și descopere puterile autenticitatea chipului său dumnezeiesc.

Doar omul echilibrat lăuntric și aflat în rânduială poate să aibă relații bune cu ceilalți, relatii care au primit început prin ajutorul lui Dumnezeu și i-au dat putere pentru această discuție cu sine însăși. Astfel, ceilalți devin coslujitori ai tainei liturghiei vieții, din care ne împărtășim unul cu altul, prin rugăciune, prietenie, nuntă și ne mângâiem în această călătorie învolburată a vieții noastre trecătoare.

Omul va fi foarte fericit dacă va putea găsi în viața lui o persoană pe care o va respecta, o va iubi, i se va încredința și o va urma cu bucurie. Si cu cât mai devreme se întâmplă acest lucru, cu atât mai bine.

Să iei seama ca să fii ceea ce ești. În principal, să nu subestimezi binele, pentru că această boală este grea și duce la moarte. Iarași, să nu devii cinic, și mai ales în ceea ce privește iubirea… Zidește în Dumnezeu, zidește-te pe tine însuți, zidește-i pe ceilalți și nimeni nu va putea să fure pacea din sufletul tău. „Află pacea în inima ta și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Și astfel, tu, pe care toți te consideră drept unul care nu poate oferi nimic, doar prin această pace, prin cumpătarea, bucuria ta, vei avea îndelungă răbdare, disponibilitate sufletească, semnele prefacerilor tainice în chip vădit, capabile să transforme multe din răutatea și urâciunea lumii. Vei fi precum unii bătrâni din Sfântul munte, care te învață doar prin expresia feței lor. Pacea, liniștea lor, starea, modul lor de a fi sunt predica cea mai puternică.

(Fragmente din cartea Comuniunea pustiei și singurătatea orașelor, de Monahul Moise Aghioritul, Ed. Sophia, 2011)

Sursă: blogul Irinei Bazon

Reclame

Tinerii zilelor noastre, Monahul Moise Aghioritul

Când careva dintre noi se află în faţa tinerilor, afişează o mimă scandalizată, lucru care, neîndoios, îi îndepărtează. Totuşi, şi atitudinea celor care, vrând să fie asemănători tinerilor, sunt doar toleranţi cu aceştia, spre a le câştiga simpatia, aşadar, şi această atitudine, socotim noi, nu este tocmai cea mai potrivită.

Noi credem că prin respect, cunoaştere, responsabilitate şi conştiinciozitate, fiecare dintre noi este chemat a aborda problemele cu care se confruntă tineretul. Sunt bine cunoscute pricinile pentru care părinţii şi, în general, cei mari, se plâng de fiii lor şi de tineri. Poate obida lor este îndreptăţită. Dar poate fi şi exagerată.. Toţi îşi vădesc interesul pentru ziua de mâine, pentru viitorul, continuitatea şi nădejdea noastră. Poate şi pentru extinderea „ego-ului” nostru.

Tinerii, prin micile sau marile lor „răzvrătiri”, încearcă să creeze ceva propriu, ceva cu totul nou şi independent. Ei socotesc că desprinderea de prezentul unanim acceptat de societate este un principiu fundamental. Sunt obsedaţi de originalitate, de modernism, de schimbare şi, mai cu seamă, de recunoaştere. Desigur, într-o oarecare măsură, acest lucru este firesc şi se explică lesne din punct de vedere psihologic. Însă legarea vătămătoare de persoane inflexibile, care nu le îngăduie nici o iniţiativă, nu garantează o dezvoltare firească.

Integrarea într-o societate extrem de pretenţioasă, labirintică, va menţine individualitatea persoanei numai dacă sunt respectate sfintele instituţii ale familiei şi ale învăţământului. Precumpănitor este rolul Bisericii, însă el nu este unul care să acţioneze în chip silnic. Grupurile sociale contribuie, neîndoios, la formarea personalităţii oamenilor. Permanenta sete a tinerilor, dorinţa lor de a fi iubiţi, din păcate îi duce adeseori în locuri cu totul „secetoase”. Întregul sistem politic, economic şi social nu face decât să cufunde în anxietate şi să chinuie tânăra generaţie.

Dincolo de caracterul general al acestor observaţii, mă gândesc foarte mult la lupta pe care o dau tinerii pentru a pătrunde în lumea maturităţii, a spaţiului decizional, a hotărârii aducătoare de succes, a capacitaţii de răspuns şi de valorizare. Tranziţia spre vârsta maturităţii nu coincide însă întotdeauna cu atingerea unei adevărate maturităţi spirituale. De aceea, la Muntele Athos, adesea se spune: „Încă şi după mulţi ani, tot începător poate să fie!”. Pentru mulţi tineri această tranziţie nu este decât o îndelungată şi dureroasă aventură.

O lipsă de maturitate şi de pregătire, încă din sânul familiei, îi duce pe tineri în lumea „bulevardului”, pe care mulţi caută să o cucerească, însă nu pentru a oferi ceva, ci pentru a dobândi ceva pentru sine. Urmarea apariţiei societăţilor create prin construirea metropolelor este „apăsarea” individului care este „nivelat”, adus la un numitor comun cu toţi ceilalţi. Astfel, este practic ucisă orice luminoasă inspiraţie, iar cugetarea, meditaţia, ajung a fi singurătate. În acelaşi timp, întâlnirea cu alţi semeni decade, transformându-se într-o soluţie facilă, fără nici o noimă duhovnicească.

Integrarea în grupuri de tineri de o calitate îndoielnică, constituie o inconştientă opţiune faţă de sistemul social. Astfel, tinerii cred că dobândesc titluri şi recunoaştere, deşi ajung să nu înţeleagă faptul că au căzut în cea mai cumplită dependenţă. Astfel este folosită şi exploatată o cumplită stare sufletească, ce durează tot mai mult, ce „se cloceşte”, ducând cel mai adesea la îndoieli şi nesiguranţă.

Opţiunea pentru dreapta lucrare şi pentru dreapta cugetare presupune, desigur, un preţ demn de luat în consideraţie. Tânărul ce doreşte lumina, adevărul şi viaţa, ce doreşte să aibă o conştiinţă împăcată şi o viaţă simplă, îşi va lăsa cu smerenie entuziasmul, planurile, problemele şi telurile în grija Domnului, de viaţă şi de lumină dătătorul şi singurul adevărat şi viu Izbăvitor şi Mântuitor.

Urmarea acestei vieţi, în cunoştinţă de cauză, va contribui în mare măsură la a da un sens preţios telului vieţii şi va aşeza în plan secund sau chiar mai îndepărtat problemele prioritare pe care le socoteam de nerezolvat. În mulţimea anonimă a oraşelor, în zarva străzilor şi în însingurarea generală, tinerii credincioşi îşi vor păstra surâsul răbdării şi al nădejdii. Astfel, nu va fi nevoie să se integreze în anumite grupuri. Familia mea, în ciuda unor eventuale probleme, şcoala şi parohia mea vor fi locuri de odihnă şi de pace lăuntrică. În acest spaţiu familiar, în ciuda unor divergenţe, vor exista înţelegere între oameni, toleranţă, împăcare şi răbdare. Orice am face, niciodată nu am putea alege o maică mai bună sau un frate mai inteligent. Acest compromis nu înseamnă cedare, nici realism cinic, ci o logica ce, prin dragoste şi credinţă, duce spre minune.

Aşa-numitele legături interpersonale, între tineri, sunt tulburate, fiindcă fiecare îşi caută propria odihnă şi satisfacţie. Grupurile sportive, politice, ideologice sau artistice nu sunt anulate şi nici judecate. Însă prin ele însele, nu pot mântui. E ciudat faptul că tocmai în mijlocul tuturor acestor „jocuri” primejdioase, în viteză, alcool şi multe altele, tinerii îşi caută izbăvirea. Nu mă voi lansa acum în analize amănunţite ale acestui fenomen, căci specialiştii şi-au spus cuvântul, pe baza experienţei şi a înţelepciunii lor.

Dar să nu ne limitam la pretexte şi la fenomene. E de dorit o spontană integrare a tinerilor în spaţiul sfânt al Bisericii cu bogata sa tradiţie. Suntem pregătiţi să îi primim pe cei ce însetează? Dovedim stăruitoare răbdare în abordarea tuturor particularităţilor, deplină rezolvare a necesităţilor, credinţă fierbinte şi bărbăţia exemplului trăit?

Printr-o valoroasă contribuţie a Bisericii tânărul poate afla minunea în taina personalităţii sale, descoperind astfel cine este cu adevărat. Talentele sale, posibilităţile sale, limitele şi rezistenţa sa le va afla în Biserică. Astfel va ajunge la trebuincioasa măsura a cunoaşterii de sine, care îi este necesară pentru drumul ce i-a rămas de parcurs.

Tinerii dispun de o libertate nelimitată, întocmai ca şi Creatorul lor. Ei au enorma posibilitate de a spune da sau nu în faţa răului. Acolo se vădeşte măreţia tinerilor: în opţiunea pentru virtute. Astfel ei pot deveni oameni mari, autentici, cu adevărat liberi. Aici se ascunde şi se judecă măreţia omului. Primirea chemării lui Dumnezeu a noilor sfinţi este o conştientă participare la lucrarea mântuirii.

În vremurile noastre, când psihiatria, ingineria şi statistica ne ameninţă şi ne controlează, tinerii creştini sunt chemaţi să respecte valoarea dumnezeieştii libertăţi. Aşadar, să nu ne temem şi să nu ne ascundem, să nu şovăim şi să nu ne abatem din drum, ca nu cumva să cedam „preceptelor”, cu totul lipsite de libertate, ocaziilor pe care ni le oferă câştigurile trecătoare. Conştiinţa liberă şi inima ce iubeşte nu intra în calculator, iar identitatea creştină nu îngăduie integrarea noastră într-o masă amorfă. Virtutea este plină de imaginaţie, nefiind nicicând plictisitoare şi monotonă.

Tinerii, având imaginea limpede a desăvârşirii libertăţii în viaţa duhovnicească creştină, sunt inspiraţi a o urma cu credinţă, a dărui la rândul lor, a mulţumi şi a aduce bucurie. Darul lor este expresia deplinătăţii dragostei, a unei inimi sensibile, a unor oameni delicaţi, a unor adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Este fapta de recunoştinţă, jertfa de sine şi de bunăvoie datorie.

Tinerii ce s-au îndepărtat de Dumnezeu, să nu se teamă! Ca unii ce au cunoscut bine singurătatea şi negura părăsirii, au însetat după lumina căminului părintesc. Au pregustat din întunericul iadului şi au simţit durerea nerecunoştinţei. Conştiinţa propriei urâţenii lăuntrice nu îi va duce însă în deznădejde, ci spre pocăinţă.

Împlinirea maturităţii vine o data cu plinirea dragostei celei lăuntrice. Viaţa noastră trece prin vieţile tuturor celorlalţi. Omul se împlineşte numai în măsura în care îi cuprinde în sine pe ceilalţi, lăsându-se cuprins de ei, în care îi înţelege, lăsându-se înţeles, adică numai prin împreună lucrarea în dragoste şi în Hristos. Relaţia sa cu ceilalţi este „indicatorul” stării sale şi al adevăratei lui relaţii cu Dumnezeu. Epoca noastră are mai multa nevoie ca oamenii să fie mai strâns legaţi între ei. O singurătate rece îi aduce în întristare pe creştini, făcându-i să nu se mai poată bucura de vechea valoare a comuniunii cu semenii lor. Îndemnul meu este, pe cât putem, să ne îndepărtam de maşini!

Evoluţia creştinului are un anume dinamism! De la „după chipul”, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, creştinul trebuie să ajungă la „după asemănarea”. Acest scop poate fi atins mai lesne prin dreapta folosire a libertăţii care stă sub lumina Harului celui dumnezeiesc. Toata viaţa omului este o cale binecuvântată întru dobândirea acelui „după asemănarea”. Primind „după chipul”, ni s-a dat impulsul de a ne dezvolta şi de a ne împlini propria îndumnezeire „după asemănarea”.

Calea este îndelungată, suitoare şi ne cere stăruinţă multă, însă bucuria pe care ne-o dau numeroasele sale daruri primite de la Dumnezeu, ne fac să ne reînnoim şi să ne întărim în hotărârea noastră de a ne desăvârşi. Calea duhovniceşte suitoare a omului, trebuie spus, este una continuă. În Ortodoxie nu exista „Nirvana” şi nimic nu se află în nemişcare. Ci este, cum am mai spus, o cale ce duce şi se continuă în ceruri, prin participarea la slava lui Dumnezeu.

Autenticitatea spiritualităţii ortodoxe îi conduce pe tinerii creştini la aprecieri şi la opţiuni proprii ce şi deschid noi orizonturi, noi perspective şi o viziune mai profundă asupra vieţii. Astfel, moartea nu mai apare ca înspăimântătoare, iar viaţa nu îi mai sperie nici ea prin complicaţiile sale. Aşadar, să cutezam a ne încerca puterile într-o viaţă trăită fără teamă! Să nu îngăduim ispitei flecărelii să ne asedieze, individualismului să ne „ocupe” şi egoismului să ne izoleze.

Dragostea va conlucra întru îndeplinirea adevăratei noastre vocaţii, dacă vom cuteza să ne desprindem din cele ce ne înconjoară şi ce nu ne ajuta deloc să ne îndreptam! Dificultăţile luptei şi eventualele căderi nu vor face decât să ne îmbogăţească experienţa şi maturitatea. Lipsurile, necazurile, morţile şi piedicile ne pot fi mai degrabă de folos decât vătămătoare.

Credinţa puţină sau aparenta necredinţă a adolescenţei duce adesea la experienţe ce traumatizează sensibila lume psihică a creştinilor, fiind însă temei de maturizare. Suişurile şi coborâşurile în credinţă nu trebuie să ne înfricoşeze, căci adeseori ele chiar confirmă şi întăresc autenticitatea, adevărul credinţei noastre. Dumnezeu urmăreşte toate greutăţile cu care ne confruntăm. El este atât de mare încât nu poate fi împiedicat de nimic, decât numai de îndărătnicia refuzului nostru. Murind trăim, micşorându-ne creştem, sărăcind ne îmbogăţim. Prin înmormântarea noastră ajungem la învierea noastră! Astfel putem privi moartea în faţă, fără teamă, crezând cu adevărat în înviere.

Tinerii socotesc moartea ca ceva foarte îndepărtat, de neconceput, ca pe ceva ce lor nu li se va întâmpla şi despre care nu discută. Monahul tânăr şi toţi ceilalţi monahi adorm în fiece seară ca şi cum ar fi ultima din viaţa lor, iar dimineaţa se trezesc cu gândul că îşi pot începe ultima zi din viaţă. Astfel, nu se oboseşte în tot soiul de planificări, gânduri de viitor şi alte cele, care nu aduc în suflet decât nelinişte, anxietate şi osteneală. Ci îşi începe ziua optimist, cu nădejde, credinţă şi bucurie. Prin urmare, experierea zilnică a dificultăţilor, nu este un scop în sine, ci binecuvântat prilej de a ne vedea mai limpede viaţa, sufletul, dar şi pe Dumnezeu.

Întoarcerea tineretului spre înţelegerea acestui mare dar al Bisericii noastre este, de fapt, refuzul deznădejdii. Este calea ieşirii din orice impas, este afirmarea sinelui nostru celui adevărat, întâmpinând dragostea lui Dumnezeu Tatăl cu încredere şi rugându-ne nu atât când ne aflam la necaz, ci mai ales pentru scopul căruia Harul Domnului nostru ne-a menit, pentru ce doreşte Hristos şi pentru ce putem să devenim. Trecerea de la închisa întunecime la spaţioasa lumină a curţii lui Dumnezeu dăruieşte dulceaţa Harului ce preschimbă lupul în miel, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Aşadar, purcedeţi cu stăruinţă spre lumină, căci cu adevărat veţi afla mângâiere, veţi afla lumina si vă veţi înfrumuseţa, binecuvântaţi fiind, liniştindu-vă şi pace aflând! Schimbându-vă, veţi fi mai bine înţeleşi îi veţi înţelege mai bine pe cei din jur. Lumea nu este atât de respingătoare înţeleptului următor lui Hristos, Cel Care slobozeşte, îndulceşte şi ne îmblânzeşte inima! „Cele vechi s-au trecut; iată, noi sunt toate!”.

Remuşcările şi sentimentul de vinovăţie lasă loc adevăratei pocăinţe. Intrarea voastră într-o chilie, spre spovedanie, sau într-o biserică, poate să însemne începutul unei vieţi pe care mulţi au trăit-o şi din care biruitori au ieşit numeroşi sfinţi!

Îndrăzniţi să îmbrăţişaţi lumina şi învăţaţi căile lui Dumnezeu!

Sursă: Revista Orthograffiti, nr. 7, mai 2009

Foto: Monahul Moise Aghioritul (+2014), un adevărat mărturisitor al acestor vremuri, viețuitor în Schitul athonit Sfântul Pantelimon ce apaține Mănăstirii Cutlumuș.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Despre program şi dezordine, Gheron Iosif Isihastul

Printre datoriile pe care pomenitul Bătrân ni le recomanda în primele zile ale vieţii noastre sub ascultarea lui, era şi cea a cuminţeniei şi a programului, descriindu-ne în acelaşi timp dezordinea cu cele mai întunecate culori.

Adesea ne spunea apoftegma Sfântului Efrem Sirul: „Cei ce nu au povăţuitor cad ca frunzele”, care – precum ne spunea – „înseamnă lipsa programului”. Obişnuia, de asemenea, să ne spună şi diferite întâmplări din viaţa părinţilor mai noi şi, mai ales, a Bătrânului Teofilact, care s-a distins prin virtute şi daruri duhovniceşti în sihăstria Sfântului Artemie.

Bătrânul Teofilact a trăit toată viaţa sa ca ascet şi sihastru cu post aspru. Nu mânca nici untdelemn. Într-o vreme, a primit un ucenic, viitorul Arsenie, şi i-a spus scurt, pentru că şi în vorbire se înfrâna binecuvântatul:

„Ascultă, fiule, dacă vei rămâne cu mine, vreau ca în viaţa ta să ai orânduială şi program, pentru că fără aceasta nu te faci călugăr. Priveşte în jur lucrurile noastre, aşa cum ţi le spun: aceasta e găleată, alături ceaşcă, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii şi celelalte precum le vezi. Vreau să le găsesc totdeauna acolo.

Dacă, din întâmplare, faci vreo greşeală, prima dată îţi voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oară. Dacă continui pentru a treia oară neorânduiala, te voi ruga să-ţi iei lucrurile tale şi să pleci, ca măcar pe mine să nu mă tulburi, dacă tu nu vrei să te foloseşti”.

Pururea pomenitul Bătrân ne spunea că a auzit despre acela că era trezvitor şi adesea mintea i se răpea în vederi pentru curăţia sa şi pentru starea sa duhovnicească. „Odată – ne spunea – am auzit cum l-au prins diavolii şi l-au scos afară din chilia sa în vreme de iarnă pe când ningea. L-au ţinut gol în zăpadă toată noaptea până dimineaţa, când l-au întors teafăr la chilia sa. În ziua aceea, unii părinţi i-au adus câte ceva din îmbrăcămintea sa, din cele pe care le-au găsit în locurile unde le-au aruncat duhurile viclene. Şi aceasta, poate, pentru ca să-i întrerupă contemplarea, precum de multe ori făceau astfel şi Părinţilor de demult”.

Odată, în timpul nopţii, a mers la chilia Bătrânului Teofilact o căprioară şi a bătut la uşă. Când a deschis Bătrânul, ea i-a arătat piciorul care era rupt. El i l-a legat şi i-a spus să se întoarcă după opt zile, lucru ce l-a făcut, şi la aceeaşi oră. Bătrânul i-a schimbat legătura şi i-a legat din nou piciorul şi i-a repetat să vină iarăşi după opt zile. Data următoare când a venit, Bătrânul a văzut că s-a făcut bine piciorul căprioarei şi i-a spus să nu mai vină altădată, lucru pe care aceea l-a îndeplinit.

Una dintre principalele caracteristici ale acestor nevoitori binecuvântaţi era exactitatea programului vieţii lor. Aceasta o vedeam şi la Bătrânul nostru, lucru pe care îl cerea şi de la noi. Ne spunea că „începutul dobândirii caracterului şi personalităţii se află în stăruinţa de a urma un mod de viaţă programat şi sistematizat”.

Prin respectarea unui program statornic, omul dobândeşte hotărâre şi bărbăţie, lucru foarte important şi absolut necesar în viaţa noastră, mai ales pentru că nevoinţa noastră este luptă, şi încă una crâncenă. „Diavolul care răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită” – nu numai să vatăme parţial – se înfruntă numai cu bărbăţie şi hotărâre.

Este şi un alt motiv la fel de necesar ce impune rânduiala programului: fluiditatea, instabilitatea caracterului omului după căderea lui Adam. Dar şi cuprinzătoarea păcătoşenie pe care fiecare dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea, şi lipsa de experienţă, neştiinţa, necunoaşterea felului războiului nevăzut şi inegalitatea acestei lupte, în chip firesc măresc descurajarea. Niciun alt factor omenesc nu întăreşte atât dorinţa noastră ca hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul metodic.

În vieţile Părinţilor noştri este caracteristică, în mod special, stăruinţa lor în rânduială şi tipic, ca elementele cele mai alese ale nevoinţei lor. Bătrânul nostru nutrea o evlavie specială faţă de cartea Sfântului Isaac Sirul, pe care o avea aproape ca pe o carte de rugăciune.

Capitole întregi ne spunea pe de rost din ea, mai ales pe acelea despre orânduială şi model în viaţa noastră monahală, de la introductivul „praxi” până la contemplaţie, precum şi cele despre desăvârşirea omului.

Îmi aduc aminte de cuvântul şapte „Despre rânduiala începătorilor şi despre cele ce li se cuvin lor” pe cât mi-l reamintesc. Iar locul cel mai important, de care şi acum îmi aduc aminte, este următorul: „Oriunde te-ai afla, socoteşte-te cel mai mic şi slujeşte pe toţi fraţii tăi”.

Mai înainte de întoarcerea Bătrânului către viaţa sihăstrească şi retrasă, era firesc să-şi impună, în general, cele mai aspre mijloace de trai. Aceasta, desigur, se obişnuieşte totdeauna la cei ce se liniştesc, cărora şi locul şi modul în mijloacele ce le folosesc le sunt diferite de cele ale vieţii sistematice a celor mai mulţi monahi din viaţa de obşte.

Astfel de oameni, chiar şi mai demult, precum scriu Părinţii, se vedeau totdeauna la prima vedere aspri. Aceasta a avut drept consecinţă, lipsa blândeţii din caracterul lor, lucru ce se ivea mai degrabă pe nesimţite din pricina izolării şi nesociabilităţii lor. Ceva asemănător îmi aduc aminte şi din viaţa avvei Palamon, la care a venit ca începător viitorul mare în virtute, Sfântul Pahomie, îndrumătorul vieţii de obşte sistematice în monahism.

Uneori, întrebam şi noi pe Bătrânul despre asprimea programului nostru şi ne răspundea cu pilde ziditoare din vieţile Părinţilor de demult. Cei de demult n-au ignorat deloc datoria faţă de aproapele, dar au pus înainte dragostea faţă de Dumnezeu şi păzirea în chip deosebit a petrecerii pustniceşti. Pentru că şi noi ne îndreptam paşii noştri către acelaşi scop, adesea ne cita cuvântul lui avva Isaac ce spunea că o condiţie absolut necesară pentru sporirea monahului este „închiderea într-un loc şi pururea postire”.

Eu, însă, am luat aminte mai mult la un alt punct al cuminţeniei, care deşi este de începător, avea mare importanţă pentru primul nostru început. Şi aceasta era ajutorul care izvora din „respectarea exactă a tipicului”, pe care îl păzeam oriunde eram, indiferent de loc. Prin neîncălcarea deloc a tipicului n-a scăzut nici râvna, nici căldura, nici rugăciunea în general, nici starea noastră dumnezeiască. Când, însă, se întâmpla să încălcăm obişnuitul tipic al mâncării, al tăcerii sau al pazei, în general, atunci toate se risipeau, după care ţineam cu osteneală tipicul. Lucrul acesta, după mai multe căderi, ni s-a făcut o lecţie bună.

Din când în când, în naivitatea noastră copilărească, treceam de limita comportării cuvenite şi spuneam Bătrânului: „De ce faţă de aproapele nu eşti aspru, ci compătimitor, iar faţă de programul tipicului nostru eşti atât de aspru, lucru ce-i sminteşte?”

Bătrânul mi-a zis cu mirare:

„Nu mă aşteptam să ai atâta îndrăzneală şi să-mi spui aceasta. Dar ascultă: încercarea şi experienţa m-au silit să fac astfel, căci altfel n-aş fi putut continua acelea către care Dumnezeu m-a îndrumat. Sfântul Pavel spune: „Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată, dar dacă o fac fără voie, am numai o sarcina încredinţată”. Şi asta ne-o spunea pururea pomenitul cu greutate, dar credea cu tărie că nu era la întâmplare ceea ce alcătuia programul său pustnicesc, ci o menire de sus.

Ne mai spunea: „pretenţiile pe care le au oamenii ca să-i primim fără condiţii, formează drumul comun al tuturor Sfinţilor Părinţi care, prin harul lui Dumnezeu, prisoseşte şi în acest loc sfinţit; uşor află omul corespondente oriunde. Însă datoria noastră de a sluji în mediul cel mai pustnicesc al sfintei noastre tradiţii, nu este tuturor nici cunoscută, nici de realizat.

Sfântul Grigorie Palama, când – în timpul petrecerii sale aici, in Aton – se îndeletnicea cu liniştirea, fugea, se ascundea, săpa gropi în pământ şi urmarea însingurarea în tot felul. Pe cine primea atunci şi cu cine se întâlnea? Iată deci o dovadă de necontestat că programul în viaţă este contribuţia cea mai importantă la sporirea duhovnicească.

Acesta este şi scopul legilor şi al poruncilor ce au fost date din vechime în vederea bunei petreceri omeneşti, fie de Dumnezeu, fie de oameni. Zdruncinarea integrităţii caracterului, după căderea protopărinţilor, a adus darea legii spre echilibrarea puterilor sufleteşti şi trupeşti care s-au slăbănogit.

Dar când oare nu sunt de trebuinţă legea şi poruncile şi orânduielile?

Răspuns: Când omul îşi rezideşte personalitatea sa prin dumnezeiescul har „şi acest trup stricăcios se va îmbrăca în nemurire” după Pavel „şi ce este muritor – ca să zicem aşa – să fie înghiţit de viaţă”. Atunci, şi cu adevărat numai atunci, căci „legea nu e pusă pentru cel drept”.

Foto: Obstea lui Gheron Iosif Isihastul de la Nea Skiti, 1958. In spatele lui este Cuv. Iosif Vatopedinul. Al doilea din stânga – avva Efrem Filotheitul, cel din Arizona, ctitor a 16 manastiri ortodoxe in SUA, singurul ucenic în viață al lui Gheron Iosif.

Despre pierderea și recâștigarea harului, Cuviosul Siluan Athonitul

 Sfântul Siluan Athonitul

 La început, când cineva începe să lucreze pentru Domnul, Domnul îi da harul Sau şi un zel aprins spre bine, şi totul îi apare atunci uşor şi plăcut. Iar când vede aceasta în el, în lipsa lui de experienţa îşi spune: ”Voi avea această râvnă toată viaţa mea.” Şi atunci începe să se înalţe mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare şi începe să-i judece; şi astfel pierde harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Sufletul nu înţelege cum s-a întâmplat aceasta: totul mergea atât de bine, dar acum este totul atât de greu şi nu mai are nici o plăcere să se roage. Dar nu trebuie să se înfricoşeze, e Domnul Care povăţuieşte cu bunătate sufletul. De îndată ce sufletul se înalţă mai presus de fratele său, chiar în acea clipa îi vine un gând rău care nu-i place lui Dumnezeu. Dacă sufletul se smereşte, harul nu-l părăseşte. Dar dacă el nu se smereşte, se iveşte o uşoara ispita ca el să se smerească. Dacă iar nu se smereşte, atunci începe atacul necurăţiei. Dacă tot nu se smereşte, atunci cade într-un păcat oarecare. Şi daca nici atunci nu se smereşte, se iveşte o mare ispită şi el va săvârşi un păcat mare. Şi aşa ispita va deveni tot mai puternică până ce sufletul se va smeri; atunci ispita va pieri şi, dacă se smereşte adânc, va cunoaşte şi simţământul smerit al inimii şi pacea şi tot răul va pieri.

Astfel, tot acest război nu are decât un singur scop: smerenia. Mândria a pricinuit căderea vrăjmaşilor, iar ei ne-au târât în adânc pe aceeaşi cale. Vrăjmaşii ne linguşesc şi dacă sufletul primeşte lauda lor, harul se retrage de la el pana ce se pocăieşte. Astfel, toata viata învaţă sufletul smerenia lui Hristos şi, până nu va ajunge cu adevărat smerit, va fi mereu chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit găseşte odihna şi pacea de care vorbeşte Domnul (Ioan 14, 27).

Postul, înfrânarea, privegherea şi celelalte osteneli ascetice ne ajută, dar puterea cea mare se afla în smerenie. Sfânta Maria Egipteanca şi-a uscat trupul prin post într-un singur an, dar cu gândurile a trebuit să lupte timp de 17 ani.

Nu vei învăţa smerenia dintr-o dată. De aceea a zis Domnul: ”Învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea” (Matei 11, 29). Ca să înveţi iţi trebuie timp. Unii au îmbătrânit în nevoinţe şi totuşi n-au învăţat smerenia; nu pot înţelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace şi sufletul lor e mâhnit şi abătut.