Arhivele jurnalului

Românii de la Muntele Athos între religie şi dictat, Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu (studiu, 2008)

schitul-prodromu

Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu

Conform tradiţiei, originile vieţii monahale athonite s-ar afla în timpul împăraţilor Constantin cel Mare (313 – 337) şi Teodosie (408 – 434), când merg până se presupune că s-au aşezat aici primii călugări. După ocuparea Palestinei (638) şi Egiptului (640) de către arabi, unii călugări din aceste ţări se refugiază la Muntele Athos, iar în secolele VIII – IX, în timpul disputelor iconoclaste, alţi călugări din Imperiul bizantin se retrag tot aici.

Cea mai veche mănăstire este Marea Lavră, întemeiată de Atanasie Athonitul (963), urmată de Iviru (972), Vatoped, Filoteu, toate datând înainte de anul 1000. În secolul al XI-lea iau fiinţă mănăstirile Esfigmenu, Dohiar, Xenofon, Xiropotam, Caracalu, Costamonitu şi Zografu. În secolul al XII-lea Rusicon şi Hilandar iar în secolul al XIV-lea Cutlumuş, Pantocrator, Sfântul Pavel, Grigoriu, Simonpetra.

În decursul vremii, numărul mănăstirilor a variat, după cum au evoluat evenimentele istorice. În timp unele au dispărut, altele au fost asimilate, iar ordinea lor ierarhică s-a schimbat. În prezent la Athos sunt 20 de mânăstiri mari, cărora le aparţine teritoriul şi conducerea. Pe lângă acestea se mai află 8 schituri [14 schituri], circa 20 de chilii [zeci de chilii], multe colibe şi câteva mici sihăstrii. Schiturile, chiliile, colibele şi celelalte aşezări monahale se găsesc sub controlul şi administraţia mănăstirilor pe teritoriul cărora se află. Ele nu dispun liber de averea lor şi nici nu participă la conducerea Sfântului Munte.

Condusă până în secolul al XVIII-lea de un Protos, comunitatea athonită începe să fie îndrumată treptat de adunarea colectivă a celor 20 de egumeni ai marilor mânăstiri, denumiţi iniţial proistoşi şi apoi epistaţi. Aceştia, împărţiţi în cinci grupe de câte patru epistaţi, a alcătuit Epistasia, care exercită conducerea prin rotaţie, în fiecare an de la 1 iunie până la sfârşitul lunii mai a anului următor. Cei patru epistaţi ai fiecărui grup, aleg din sântul lor un preşedinte care ţine cârja Primatului şi poartă titlul de Protoepistat sau Protosul Sfântului Munte.

Ca organ administrativ permanent, superior Epistasiei, funcţionează Adunarea Extraordinară sau Sfânta Sinaxă, formată din reprezentanţii celor 20 de mânăstiri, iar ca organ legislativ şi judecătoresc, Dubla Adunare Bianuală sau Sintaxa Dublă Extraordinară. Acestea se întrunesc de două ori pe an în orăşelul Careia, capitala Athosului.

Comunitatea athonită s-a bucurat din secolul al IX-lea şi până la cucerirea Constantinopolului de către otomani (1453), de autonomie teritorială şi administrativă din partea împăraţilor bizantini. Sultanii otomani au confirmat şi au întărit aceste privilegii, iar cele 8 tipicoane I (972), II (1046), III (1394), IV (1406), V (1574), VI (1783), VII (1810), VIII (1910), au asigurat autonomia administrativă, politică şi religioasă a Sfântului Munte.

După cucerirea Constantinopolului în anul 1453 şi până la mijlocul secolului al XIX-lea, susţinerea Muntelui Athos a revenit Ţărilor Române. Fără ajutorul masiv, material şi moral al românilor, aşezămintele Sfântului Munte, cu toată autonomia dată de turci nu s-ar fi putut menţine.

Evenimentele politice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea au adus problema Sfântului Munte în atenţia Conferinţelor de pace europene. Astfel prin Tratatul de pace de la Berlin (1878), se întăreau privilegiile Sfântului Munte. Situaţia a rămas neschimbată până la Războaiele Balcanice (1912 – 1913). În noiembrie 1912 armata greacă a ocupat Muntele Athos, iar puterile europene şi-au rezervat dreptul de a decide asupra statutului acestuia în cadrul Conferinţei de pace de la Londra.

În noiembrie 1913, Muntele Athos era declarat autonom, independent şi neutru. Primul Război Mondial a împiedicat aplicarea hotărârilor Conferinţei de la Londra. Guvernul grec a instalat la Careia funcţionari de poliţie pentru asigurarea ordinii. În anul 1918 Chinotita de la Careia, capitala Sf. Munte, în colaborare cu un consilier grec, întocmea un statut în care se specifica autonomia, neutralitatea şi independenţa în condiţiile stipulate la Tratatul de la Londra din anul 1913.

Grecia recunoştea autonomia Muntelui Athos şi prin Tratatul de la Sèvres (1920), iar la Conferinţa de la Lausanne (iulie 1923), în urma răszboiului greco- turc, Muntele Athos rămânea sub administraţie elenă cu titlu de teritoriu sub mandat. La începutul anului 1924 o comisie alcătuită din cinci călugări a alcătuit Statutul Muntelui Athos, semnat la 10 mai 1924 de reprezentanţii a 19 mănăstiri athonite, mânăstirea rusă Sfântul Pantelimon refuzând să-l semneze. În anul 1925, Patriarhia de la Constantinopol, a acceptat statutul, iar guvernzul elen emitea la 16 septembrie 1926 Decretul – lege intitulat ,,Despre ratificarea regulamentului Sfântului Munte Athos”. Prin acest statut, schiturile, chiliile şi colibele athonite sunt declarate anexe ale celor 20 de mari mânăstiri; se stabileşte numărul mânăstirilor mari la 20, se refuza dreptul de proprietate al celorlalte aşezăminte, cu excepţia celor 20; se prevede obligativitatea cetăţeniei greceşti pentru toţi monahii athoniţi indiferent de naţionalitate; se declară schiturile, chiliile, colibele, proprietate neînstrăinabilă a mânăstirilor tutelare; se interzicea transformarea schiturilor în mânăstiri sau a chiliilor în schituri şi a colibelor în chilii, se oprea vânzarea chiliilor şi colibelor fără aprobarea prealabilă a mânăstirilor tutelare, care erau declarate primul cumpărător; se limita la trei numărul monahilor cu drept de moştenire asupra unei chilii.

Constituţia elenă, elaborată în anul 1926 proclama suveranitatea statului grec asupra Muntelui Athos şi interzice orice modificare a sistemului administrativ în ceea ce priveşte nunărul mânăstirilor şi regulile ierarhice sau raportul lor cu aşezămintele dependente de ele. Statul elen era reprezentat de un guvernator iar puterea judecătorească era exercitată de autorităţile mânăstireşti şi Chinotită.

Deşi Constituţia Greciei a suferit după anul 1926 mai multe modificări, statutul Muntelui Athos a rămas neschimbat. Astfel constituţia elenă din iunie 1975 stabileşte că Muntele Athos reprezintă o regiune care se autoadministrează, dar face parte din statul grec. Din punct de vedere spiritual, Muntele Athos se află sub jurisdicţia directă a Patriarhiei Ecumenice, iar monahii primesc cetăţenia greacă. Statul elen asigură menţinerea ordinii şi securităţii publice în Sfântul Munte. Prin urmare, prerogativele civile, politice şi bisericeşti ale organelor de conducere ale Sfântului Munte au fost transferate în competenţa statului grec care le exercită de fapt.

De la jumătatea secolului al XIV-lea şi până în secolul al XIX-lea, nenumărate documente greceşti, slavone şi româneşti dovedesc că toate mânăstirile Sfântului Munte au beneficiat de întreţinere, refacere şi înzestrare prin contribuţia voievozilor, boierilor şi credincioşilor români. Începând cu Vladislav I şi sfârşind cu ultimii demnitari români din secolul al XIX-lea, mânăstirile athonite au primit ajutoare în bani, le-au fost închinate moşii, sate, mânăstiri, păduri, podgorii, bălţi, vămi, vaduri de mori etc. La jumătatea secolului al XIX-lea, toate aceste proptietăţi aduceau un venit anual de aproximativ 7 milioane de piaştri, în timp ce bugetul Principatelor Române era atunci de 50 de milioane de piaştri, prin urmare reprezenta 1/7 din bugetul lor. Făcând aceste danii, poporul român, voievozii şi biserica lui au fost, alături de împăraţii bizantini, cei mai de seamă spijinitori ai aşezămintelor Sfântului Munte.

Documentele athonice atestă prezenţa elementului românesc la Muntele Athos încă din secolul al IX-lea, prin prezenţa românilor sud-dunăreni. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, documentele încep să ateste daniile domnitorilor români dar şi existenţa la Sfântul Munte a unor monahi români. Numărul monahilor români, athoniţi a sporit în timp, înregistrându-se la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea un proces de afirmare a vieţii monahale la Sfântul Munte. Ei au vieţuit alături de călugării greci, ruşi, bulgari, sârbi sau în chilii şi colibe proprii. La mijlocul secolului al XVIII-lea ei au pus bazele schitului românesc Lacu, pe moşia mânăstirii Sfântul Pavel. După unele informaţii el a fost întemeiat de câţiva călugări de la Mânăstirile Neamţ, Căldăruşani, Cernica şi de la câteva din Basarabia. La mijlocul secolului al XIX-lea se ridică din temelii schitul românesc Prodromu pe moşia mânăstirii Lavra. După ce în anul 1820, călugării moldoveni Justin şi Patapie au cumpărat de la mânăstirea Lavra chilia Ianucopole, datorită evenimentelor de la 1821 au revenit ân ţară şi chilia a reintrat în proprietatea originară. În aprilie 1852, călugării moldoveni Nifon şi Nectarie, cu sprijinul domnitorului Grigore Ghica şi al Mitropolitului Sofronie, au recumpărat chilia Ianucopole cu 70000 de lei aur şi au încheiat cu mânăstirea Lavra un nou act, prin care aşezământul primea denumirea de schit chinovial moldovenesc. În iunie 1853, Grigore Ghica atribuie schitului un fond anual de 3000 de galbeni, iar în iunie 1856, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol dă un singhiliu, întărind actul încheiat de Lavra cu părinţii Nifon şi Nectarie. În martie 1857, stareţul schitului Prodromu, Nifon (v. foto), solicită Mitropolitului Ungro-Vlahiei, Nifon, să binecuvânteze zidirea noii biserici a schitului şi să încuviinţeze o condică pentru strângerea de milostenii, cerere care a fost acceptată1.Ieromonahul Nifon, ctitorul Schitului Prodromu

La 19 iunie 1871, domnitorul Carol I recunoştea dreptul schitului românesc Prodromu de a se bucura de protecţia legilor ţării, iar în sigiliul său era înscris ,,Sigiliul Chinoviului Român”, în loc de moldovenesc, în semn de recunoaştere a contribuţiei tuturor românilor şi a schimbării intervenite după Unirea din 1859.

Din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea au izbucnit la Muntele Athos conflicte cu caracter naţional. Rând pe rând, ruşii, apoi sârbii şi bulgarii au obţinut reprezentare în Chinotita de la Careia (ruşii – mânăstirea Rusicon, sârbii – mânăstirea Hilandar, bulgarii – mânăstirea Zografu). Călugărilor români athoniţi nu li s-a recunoscut de către elementul grec majoritar dreptul de a se organiza distinct. Ei erau subordonaţi în continuare, în totalitate, atât eclesiastic, canonic cât şi economic mânăstirilor greceşti. Un rol însemnat în atitudinea grecilor faţă de români l-a avut secularizarea averilor închinate, realizată de Alexandru Ioan Cuza în anul 1863. Grecii pierdeau cele mai importante resurse pe care le primiseră până atunci din Ţările Române.

În aceste condiţii, monahii români, indiferent că veneau din România, Transilvania, Basarabia, încep să-şi constituie chilii şi colibe prin cumpărarea fie a terenului, fie chiar a acareturilor de la mânăstirile greceşti. Comparând datele furnizate de ministrul plenipotenţiar al României la Constantinopol, Ghika Brigadier, în martie 1901, de superiorul schitului românesc Prodromu, Antipa Dinescu, în septembrie 1905 şi de Memoriul istorico-statistic asupra Muntelui Athos şi situaţia călugărilor români athoniţi din anul 1908, rezultă că la începutul secolului al XX-lea existau 32 de centre româneşti athonice cu un număr de 628 de monahi români trăitori în cele două schituri româneşti, Lacu şi Prodromu, precum şi în 24 de chilii şi 26 de colibe. Nu ne vom ocupa de chiliile şi colibele româneşti.

După 1863, după Legea secularizării averilor mânăstireşti închinate Muntelui Athos, situaţia călugărilor români de la Sf. Munte s-a înrăutăţit considerabil.

Documentele menţionează situaţia Schitului Lacu şi Prodromu.

Astfel monahul de la Prodromu, Ghedeon, elabora în 8 iunie 1881 un Memoriu2, asupra situaţiei schitului Lacu. După ce descria locul arid de pe moşia mânăstirii Sfântul Pavel, pe care era situat schitul, monahul aprecia că grecii acceptaseră aşezarea călugărilor români ,,fiindcă este cu greu de locuit de alte naţiuni şi mai cu seamă de greci”. Şi pentru că monahii români plăteau bir anual mânăstirii Sfântul Pavel, Ghedeon continua: ,,în tot anul îl vinde românilor acest loc şi el tot grecesc este3. Monahul prodromit descria situaţia de ,,clăcaşi greceşti” a monahilor români de la schitul Lacu, care vieţuiau în 50 de case constituite de ei. Unii locuiau singuri, alţii câte doi, trei sau patru. Cele 50 de case formau fiecare ,,o stăpânire” şi erau supuse mânăstirii Sfântul Pavel, care, ,,numai ea este în drept a-i judeca şi a hotărî pentru dânşii cum voieşte”. Mânăstirea chiriarhică recunoştea dintre ei pe unul ca ,,reprezentant sau dichiu şi doi membri, însă anual”. Aceşti reprezentanţi ai schitului erau obligaţi să respecte învoiala cu mânăstirea chiriarhică ,,iar nu cu interesul naţionalităţii din care se compune acest loc”. Prin urmare, monahul prodromit deplângea lipsa de autonomie a monahilor români de la schitul Lacu ,,şi, într-un cuvânt, stăpânire românească nu este acolo, ci grecească”. Şi el demonstra în continuare ,,cum acest loc se vinde şi niciodată nu este vândut”4.

Este explicat sistemul care funcţiona la Muntele Athos în relaţiile dintre cele 20 de mânăstiri independente şi schiturile şi chiliile dependente de ele. Şi monahii chiliilor care alcătuiau schitul Lacu le cumpărau de la Mânăstirea Sfântului Pavel, căreia îi plăteau un bir anual, iar dacă vindeau o treime din preţul încasat revenea mânăstirii. Dacă titularul chiliei deceda şi nu avea moştenitori (diadohi), chilia revenea mânăstirii, iar dacă avea diadoh, acesta plătea mânăstirii a treia parte din valoarea chiliei. Mai mult, era semnalat faptul că ,,nimeni nu are voie să aibă mai mulţi ucenici, ci numai unul sau cel mult doi”, fapt ce determina într-adevăr vinderea şi cumpărarea chiliilor în mod repetat, aducând venituri mânăstirii chiriarhice.

Se specifica faptul că monahii schitului nu puteau ,,avea nici o relaţie cu vreo autoritate bisericească şi politicească în numele lor sau al naţiunii lor, ci numai în numele mânăstirii celei greceşti”. Urmarea acestei lipse de autonomie era că, ,,orişicând ar vrea acea mănăstire a desfiinţa acest schit Lacu şi a-l transforma în grecesc poate prea bine, pentru că numele lui este schitul Lacu al mânăstirii Sfântului Pavel, iar nu al românilor şi, deşi se numeşte astăzi de noi, de români, schitul Lacu Românesc, este numai un nume simplu, iar nu propriu, dat şi recunoscut de mânăstirea supremă Sfântul Pavel sau de vreo altă autoritate”5.

În privinţa modului de întreţinere a călugărilor schitului se arata în memoriu, că unii dintre ei veneau cu bani din România, din care se întreţineau, alţii confecţionau linguri şi cruci, ,,însă cu toţii, în genere, sunt datori a săpa viile mânăstireşti greceşti şi a le culege alunii şi olivii”. Aceste îndatoriri ale călugărilor schitului către mânăstirea chiriarhică erau apăsătoare şi le îngreuna peste măsură existenţa. Călugărul Ghedeon aprecia faptul că monahii trebuiau să dea dovadă de umilinţă, însă ,,eu zic umilit fie, dar înaintea lui Dumnezeu şi a lepădării de pofte”, iar nu umilit prin interzicerea manifestării naţionalităţii lui şi a ,,progresului spiritual cuvenit naţiunii lui, niciodată la aceasta nu trebuie umilit, ci să fie egal”. Călugărul prodromit, care vieţuia la celălalt schit românesc, care ducea o luptă îndelungată cu mânăstirea Lavra, pentru recunoaşterea unor raporturi echitabile în relaţiile dintre schituri şi mânăstiri, arăta şi care erau urmările lipsei de egalitate în drepturi şi ale supremaţiei monahilor greci athoniţi.

Monahul Ghedeon arăta că majoritatea călugărilor schitului Lacu erau săraci şi nu aveau cu ce plăti birul anual. În acest scop, pentru a-i ajuta, statul român le dădea subvenţia anuală de 1200 de lei. Se arăta şi cum foloseau ei subvenţia: pentru plata birului tuturor călugărilor către mănăstirea Sfântului Pavel, pentru reparaţii ,,la trebuinţele comune ale lor, adică biserici şi mori”, pentru acoperirea cheltuielilor făcute la sărbătoarea hramului Sfântului Dimitrie ,,şi să nu mai umble cu talerul pe la greci din mănăstire în mănăstire”, iar atunci când mai rămâneau bani, se dădeau celor mai săraci dintre ei.

Stareţul şi epitropii prezentau un raport la sfârşitul fiecărui an, înaintea Soborului schitului, asupra modului cum fusese folosită subvenţia. Se constata că unii călugări voiau ca subvenţia să fie împărţită de la început între ei, lucru care ar fi dus la situaţia ca ,,tot cel care are mai mult să ia mai mult şi cel care nu are, să ia mai puţin şi să fie silit a-şi plăti birul de unde ştie şi când are nevoie de reparaţii şi cheltuieli comune să umble cu talerul pe la uşile grecilor”. Aşadar, se considera că modul cum era folosită subvenţia era corect.

Din memoriu reiese că monahul Ghedeon nu cunoştea conduita noului dichiu al schitului, dar existau zvonuri despre nişte neînţelegeri între călugări asupra modului de întrebuinţare a subvenţiei. Dichiul depusese subvenţia schitului pe anul 1880 la schitul Prodromu, obţinând o dobândă de 5% pe an, fie pentru ,,neînţelegerile între ei sau nu au avut trebuiinţă neapărată acum de bani”.

În încheierea Memoriului, monahul prodromit, sugera guvernului român să le ,,ordoneze să-i întrebuinţeze după cum am zis mai sus… Iar, de găseşte guvernul de cuviinţă, să-i împărţească între ei, apoi împărţescă-i, şi când au necesităţi comune, umble cu talerul pe la uşile străiunilor, dacă le face onoare”6.

La 24 martie 1883, într-un memoriu înaintat consulului român la Salonic, dichiul Iustin împreună cu toţi părinţii şi fraţii schitului Lacu, în număr de 67, se plângeau că ,,ne aflăm în mare strâmtoare, împilaţi întru toate dinspre Sfânta Mănăstire, lemnele ce le-am avut prin grădini ni le-am tăiat”. Mai mult, birul anual, care fusese până atunci de 12 lire, fusese mărit la 25 de lire otomane ,,şi cei mai mulţi dintre noi nu sunt în stare ca să-şi scoată pâinea zilnică”, fiind nevoiţi să ceară călugărilor ruşi de la mânăstirea Sfântului Pantelimon ,,câte puţini posmagi”. Aceasta, explică ei, din cauza faptului că fuseseră secularizate mânăstirile închinate din România în decembrie 1863, iar monahii greci, supăraţi, îi înfruntau, spunându-le: ,,duceţi-vă la guvernul vostru, că el ne-a luat moşiile noastre!”. Mai mult decât atât, biserica era într-o avansată stare de degradare, încât era ,,rezemată în lemne, stă să cadă şi voie de a se reînnoi nu ni se dă”7. Consulul era rugat ,,de a nu fi trecuţi cu vederea, chibzuiţi precum Dumnezeu v-a lumina, arătaţi unde se cuvine ca să ne mai uşurăm de această nevoie”8.

În perioada următoare schitul a primit subvenţia din partea statului român uneori cu întârziere, însă situaţia lui era precară faţă de situaţia schitului Prodromu. La 12 mai 1905, într-un memoriu adresat ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, arhimandritul Antipa Dinescu, stareţul schitului Prodromul evidenţia situaţia monahilor români de la schitul Lacu, care au cerut mânăstirii chiriarhice Sfântul Pavel să reclădească biserica Sf. Dimitrie care se ruinase pe aceeaşi temelie. ,,Li s-a dat voie, însă cu condiţiune ca suma de bani necesară să se dea în mănăstire, iar grecii să tocmească meşteri zidari şi tâmplari la lucrarea bisericii şi să fie plătiţi tot de ei, din banii adunaţi din milostenie cu condică, de monahii români, îndatorându-i a face oarecare îmbunătăţiri şi în biserica mânăstirii. Încântaţi de multe laude şi promisiuni, le-au luat cu încetul atâţia bani, încât au făcut tâmpla de piatră de marmură, multe iconostase şi alte îmbunătăţiri în interiorul bisericii catedrale a mânăstirii, plus cadouri particulare”. Şi arhimandritul arăta că noua biserică a schitului Lacu a ajuns să coste ,,îndoit şi pentru aceasta, căci banii se depuneau în mâna grecilor şi ei îi speculau după cum voiau”. Când au voit să sfinţească noua biserică, grecii le-au cerut monahilor români de la schitul Lacu încă 500 de lire turceşti ,,în folosul mânăstirii, cu un cuvânt să o răscumpere încă o dată. Neavând şi nici voind a le mai da bani li s-au dat voie să slujească Sfânta Liturghie numai cu Sfântul Antimis. Vom vedea în viitor ce va mai urma”9.

În timpul Primului Război Mondial, schitul Lacu, nu mai primea nici un ajutor din ţară. Dintr-un memoriu adresat primului ministru, I. I. C. Brătianu, la 21 iulie 1919,, rezultă că în schit vieţuiau 70 de monahi ,,care trăim cum numai un singur Dumnezeu ştie” şi care, din cauza marilor greutăţi materiale, îşi amanetaseră chiliile. Aceştia solicitau ajutor de la ,,patria noastră mumă şi la sfetnicii ei, de a se milostivi asupra noastră cu ceea ce vor binevoi”. Semnau dichiul, ieromonahul Nicolai şi epitropii, Sava Rădulescu şi ieromonahul Iosif10.

La 10 august 1920, dichiul Ioanichie monahul, împreună cu epitropii, acordau o împuternicire ieroschimonahului Damaschin ,,pronumit M. Beju”, român din Transilvania, proprietar al chiliei Buna Vestire care făcea parte din schitul Lacu, pentru a primi din partea guvernului român subvenţia pentru perioada 1915 – 1920. În locul banilor, dichiul solicita ,,să ne dea grâu” şi alte lucruri ce erau necesare vieţuitorilor schitului ,,fiindcă-n ţara grecească era scump şi banii româneşti nu umblă”11. Din referatul întocmit pe împuternicire rezulta că nu se eliberase nimic pentru perioada 1915 – 1920, în bugetul pe anul 1920 figura 1400 de lei, iar pentru 1917 – 1919 fodul fusese reportat.

La 15 martie 1922, dichiul chiliei Sfântul Ierarh Nicolae din schitul Lacu, Eftimie monahul, îi scria Episcopului de Argeş, Visarion Puiu, că a achitat datoriile pe care le avea, totuşi mânăstirea chiriarhică Sfântul Pavel ,,nu-mi îngăduie a mai trăi aici, invocând fel de fel de motive cu totul neserioase. Mi-a ordonat să vând casa, ceea ce eu n-am făcut încă. M-a anunţat acum că va veni cu chinoul să mă dea afară cu ucenicii împreună”. Monahul athonit se hotărâse împreună cu ucenicii, ,,văzând atâtea tulburări, nesiguranţa şi lipsa de orice sprijin în străinătatea aceasta”, să se retragă într-un schit din Basarabia, ,,unde nu vom mai fi socotiţi ca sarea în ochi şi vom scăpa de a mai robi străinilor”. Îl rugau pe Visarion Puiu, ,,ca după cum altădată ne-aţi arătat toată bunăvoinţa şi tot sprijinul… şi vom fi toată viaţa recunoscători celui ce ne va scăpa din robia străină în care ne aflăm, unde cel ce judecă condamnă şi execută, neavând cui ne plânge durerea”12.

Monahul Eftimie Movilă, superiorul chiliei Sfântul Nicolae din acelaşi schit, îi scria aceluiaşi episcop, Visarion Puiu, şi-l recomanda pe schimonahul Inochentie de la chilia Înălţarea Domnului, unde era stareţ ieromonahul Ioachim, ca fiind ,,călugăr cu viaţă bună şi cu ajutorul lui Dumnezeu… să-l binecuvânteze şi să-l ajute să vadă Episcopia Argeşului şi alte mânăstiri”. Monahul Eftimie intenţiona să viziteze şi el ţara ,,dacă se vor mai alina evenimentele prin care treceau … În Muntele Athos domină o scumpete şi o criză nemai pomenită la toate, nu ştiu până când”13.

După anul 1924, când monahismul athonit intră în criză, schitul Lacu decade spiritual şi material. Monahii bătrâni se sting din viaţă unul câte unul. Tinerii nu mai vin, în primul rând din cauza piedicilor puse de autorităţile elene. Chiliile se pustiesc şi se ruinează. Procesul se accentuează după anul 1945, când regimul comunist întrerupe orice legătură cu Muntele Athos şi când ajutoarele ce mai veneau din partea credincioşilor români încetează cu totul. În anul 1975, schitul Lacu mai avea doar 4 monahi bătrâni în frunte cu egumenul Neofit Negară. În anul 1976 soseau din ţară 3 călugări tineri: ieromonahul Iulian Lazăr, monahul Meletie Ifrim de la Mânăstirea Sihăstria şi monahul Melchisedec de la Mânăstirea Putna14.

În prezent Schitul Lacu mai are 10 chilii [13 chilii] şi alte câteva în ruină, şi este locuit de 40 de călugări români:

Cea mai importantă dintre ele, chilia Buna Vestire (v. foto), are 9 monahi în frunte cu stareţul Ştefan Nuţescu;

Schitul Lacu, Chilia Buna Vestire (2)Chilia Sfântul Artenie – 8 monahi, stareţ părintele Pimen;

Chilia Sfântului Prorooc Ilie – 2 monahi, stareţ părintele Sofronie;

Chilia Întâmpinarea Domnului – 4 monahi, stareţ părintele Paisie;

Chilia Sfântului Ierarh Nicolae – 5 monahi, stareţ părintele Rafael;

Chilia Acoperământul Maicii Domnului – 3 monahi, stareţ părintele Isidor;

Chilia Sfântul Antonie cel Mare – 4 monahi, stareţ părintele Nichifor;

Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – stareţ monahul Pimen Vlad.

Pentru întreţinerea schitului, statul român ar trebui să reînceapă acordarea unei subvenţii aşa cum a procedat în 2007 cu celălalt schit românesc, Prodromu, pentru că şi monahii isihaşti din chiliile Schitului Lacu duc aceeaşi viaţă a sfinţeniei, prin ascultare, nevoinţă şi rugăciune.

Schitul Prodromu, a trecut şi el prin numeroase perioade de tulburări, parte din cauza certurilor dintre călugări, parte din cauza poziţiei şi atitudinii Patriarhiei de la Constantinopol.

Călugării români de la Prodromul au fost dezbinaţi la un moment dat: unii au trecut de partea Mânăstirei Lavra, ceilalţi au rămas să susţină cauza românească, să obţină recunoaşterea ridicării schitului Prodromul la rang de mănăstire.

În primăvara anului 1881 a avut loc un mare proces între mânăstirea Lavra şi Schitul Prodromul, apoi s-a întrunit sinodul de la Constantinopol, starea schitului rămânând aceeaşi, ba chiar mai rău.

Călugării adresează memorii Minist. Cult. şi Instr. Publice15, acesta Minist. Afac. Străine16.

Năzuinţa călugărilor români de a li se recunoaşte dreptul distinct de comunitate naţională era justificată. Ideea pentru care s-au străduit multă vreme, aceea de a obţine recunoaşterea ridicării schitului românesc Prodromu la rang de mânăstire, cu toate drepturile aferente, alături de cele 20 existente, între care 17 greceşti, una rusească, una bulgară şi una sârbească, nu a exclus nici o eventuală altă soluţie, care să le asigure un statut aparte, pe baze naţionale, recunoscut ca atare.

Întreaga lor acţiune a urmărit doar aspecte de organizare şi regim de existenţă sau stare materială, nepunându-se în nici un fel în discuţie problemele de credinţă sau de autoritate religioasă. Această năzuinţă românească era îndreptăţită şi din cauza constrângerilor venite din partea clerului grec. Călugării români erau supuşi diverselor abuzuri în ceea ce priveşte contractele, taxele, dările, interzicerea culturilor, a ridicării de noi lăcaşuri sau locuinţe, a închinovierii unor călugări sau a împiedicării noilor veniţi de a se stabili ca monahi acolo. Mari greutăţi erau făcute cu hirotonisirea sau înaintarea în grade, cu folosirea pădurilor şi a surselor de apă17.

Astfel, într-un memoriu din 13 iunie 1881 al călugărilor români de la schitul Prodromul adresat Ministrului Cultelor, se arăta ,,ca numărul părinţilor să fie mărginit, ceea ce dă Lavrei motiv de a avea drept de autoritate înăuntrul schitului, care ar fi o mare înjosire pentru români ca monahii greci viind în schit să numere pe părinţii români ca pe nişte dobitoace, deoarece toate schiturile locale, atât chinoviale, cât şi idiorithmr (de sineşi) greci, ruşi, bulgari şi sârbi, nu sunt constrânşi în număr hotărât de părinţi, ci numai chinoviul român, pretenţie ce nu corespunde cu spiritul actual de fondaţie a schitului. Că cheresteaua pentru care am plătit până acum şi suntem datori a plăti totdeauna pe viitor câte 1000 lei vechi, ca să ni se dea pentru toate trebuinţele casei, ni se interzice”18.

Un alt memoriu al monahilor de la schitul Prodromu, din 29 septembrie 1881,sublinia poziţia părtinitoare a Patriarhiei de la Constantinopol, care, pe de o parte, promitea reprezentanţilor României sprijin şi, pe de altă parte, nu recunoştea drepturile aşezămintelor româneşti, ba mai mult le restrângea. Astfel, în urma unei noi audienţe la Patriarhie a consulului României la Constantinopol, Al. Fara, din însărcinarea Mitropolitului Primat român în privinţa situaţiei schitului Prodromu, Pariarhul a răspuns că: ,,hotărârea ce a dat-o contra drepturilor schitului nostru, prevăzută în singhiliul din 1876, a făcut-o nevrând şi că i-a promis că dacă schitul va intra în negocieri de pace cu Lavra, conform hotărârii ce a dat P.S.S. la 13 august a.c. şi neîmpăcându-se, atunci P.S.S. are să dea un singhiliu mai bun decât cel din 1876… Cu asemenea promisiuni P.S.S. Patriarhul din Constantinopol mai înainte de a elibera hotărârea P.S.S. din 13 august a.c., a asigurat pe onor. Dl. Dimitrie Brătianu, pe onor Dl. N. Bordeanu, precum şi pe onor. Dl. Olănescu, prim secretar al legaţiunii române din Constantinopol, că P.S.S. nu va ataca drepturile schitului nostru român prin singiliul din 1876. Care promisiuni s-au adeverit false, după cum se constată în menţionata hotărâre. De asemenea şi acum din câte a promis onor. Dl. Fara, nici una va îndeplini, ci numai că voieşte să se profite de ocazie. Pentru aceasta fac toate tentaţiunile ca chestia schitului nostru român să nu intre pe canalul politic, spre a fi recunoscut formal de autoritatea guvernului otoman, că România cere un stabiliment de pioşi români în Muntele Athos; şi aşa să-şi piardă schitul toate drepturile recunoscute de Marea Biserică prin singiliul din 1876, care este pus sub scutul european şi prin acest mod să înlăture dreptul guvernului român de a apăra acest sacru stabiliment, lâsându-l la dispoziţiunea Sanctităţii Sale şi a grecilor lavrioţi”19.

Monahii români implorau autorităţile române să nu creadă ,,falsele promisiuni de la Fanar; nici una n-a admis şi nici că vor admite, ci numai că vor să profite de ocaziune (ceea ce este ruşinos pentru naţiunea română, a fi jucată ca o păpuşă de politica grecilor)… şi pierzând odată ocaziunea progresării sale, care i se oferă prin art. 62 al Tratatului de la Berlin, se pierde şi orice altă speranţă de prosperitate morală şi materială, de la care naţiunea noastră s-ar fi putut cândva nu puţin profita”20

Aer. 62 al Tratatului de la Berlin, invocat de monahii români în memoriu, prevedea garanţii internaţionale pentru Sfântul Munte: ,,ecleziasticii pelegrini şi călugării tuturor naţionalităţilor se vor bucura de aceleaşi drepturi, avantaje şi privilegii… Călugării din Muntele Athos, oricare ar fi ţara lor de origine, vor fi menţionaţi în posesiunile şi avantajele lor anterioare şi se vor bucura fără nici o deosebire de deplina egalitate de drepturi şi prerogative”21.

În urma conflictului dintre Prodromu şi Marea Lavră din perioada 1880 – 1890, Lavra acţionase şi ea urmărindu-şi interesele.

După 1910, conducătorul Comunităţii Fraţilor Români de la Athos, Teodosie Soroceanu împreună cu Stareţul de la Prodromul Antipa Dinescu, vor relua seria memoriilor adresate Bisericii Ortodoxe Române şi Guvernului, solicitând din nou, ridicarea schitului la rangul de mânăstire, alături de cele 20 de mânăstiri athonite. ,,Saptes prezice mânăstiri pentru greci, una pentru ruşi, una pentru sârbi şi una pentru bulgari, socotim că ar putea deocamdată să fie de ajuns, şi ca un omagiu adus Ţărilor Române, să se fi gândit cineva ca să nu fim cum suntem azi, în condiţii umilitoare pentru noi toţi ca naţiune, fără nici o mănăstire acolo”22.

Statul român şi-a sporit preocuparea pentru îmbunătăţirea situaţiei monahilor români. Războaiele Balcanice au dus la modificarea situaţiei politice din zonă, în luna noiembrie 1912 statul grec lua în stăpânire Peninsula Chalcidică şi introducea starea de asediu. Autorităţile otomane erau înlăturate, dar era garantată păstrarea autonomiei Sfântului Munte. La Conferinţa de la Londra era discutată situaţia călugărilor athoniţi şi se avansau mai multe soluţii: fie rămânerea în cadrul statului otoman cu vechiul regim, fie încorporarea în statul grec cu un regim de autonomie, fie crearea unei organizaţii independente sub garanţie internaţională. Ministrul român de la Londra, N. Mişu, sugera autorităţilor române să se înţeleagă în privinţa obţinerii ,,a cel puţin un vot în Adunarea de la Careia (Chinotita), fie prin cumpărarea drepturilor autonome ale unei mânăstiri părăsite, sau prin recunoaşterea chiliilor noastre ca mânăstiri independente, ceea ce va fi mai greu”23.

La 3 octombrie 1913 Chinotita de la Careia hotăra păstrarea sistemului existent, transferând drepturile Imperiului Otoman către regatul grec şi respingând ideea internaţionalizării sau neutralităţii Muntelui Athos. Ocazia favorabilă a rezolvării pozitive a solicitărilor monahilor români athoniţi din vara anului 1913 a fost pierdută.

În anul 1914, izbucnea la schitul Prodromu un conflict între o parte a călugărilor şi stareţul Antipa Dinescu, care era acuzat de nerespectarea Regulamentului adoptat în anul 1891. Stareţul era dat afară cu forţa din funcţie şi din schit. Trimis să soluţioneze conflictul, consulul general al României la Salonic, G. C. Ionescu, constata în februarie 1915 că răzvrătirea era condusă de mânăstirea Lavra, iar ,,dezordinea şi necinstea care domneşte în mânăstirile greceşti se va înrădăcina şi la Prodrom”24. Conflictul de la Prodromu se va derula între anii 1914 – 1917 şi va reizbucni în martie 1919, deoarece călugării răzvrătiţi, ce fuseseră exilaţi, au fost reinstalaţi în schit cu ajutorul autorităţilor elene.

Din documentele păstrate în fondul Ministerului Cultelor şi Artelor la DANIC, rezultă că în aprilie 1920, călugării de la Prodromu l-au ales stareţ pe protosinghelul Simeon Ciomondra, dar nu a fost recunoscut de Lavra, pentru că era născut în Macedonia, iar articolul 4 din hotărârea sinodului din 1883, prevede ca stareţul să fie român născut în România. În 1921 a fost ales un altul Hrisostom Apostolache.

În iulie 1922, Mitropolitul Primat, Miron Cristea, înainta Ministerului Cultelor, un Memoriu în care solicita intervenţia pe lângă autorităţile elene pentru obţinerea independenţei schitului şi numirea unui reprezentant în Chinotita de la Careia25.

Dar instabilitatea de la conducerea schitului şi certurile dintre călugării prodromiţi continuau însă, aducând grave prejudicii imaginii acestuia şi demersurile autorităţilor române.

În cadrul reformei agrare făcută în Grecia în 1924 s-a trecut şi la exproprierea moşiilor aparţinând mânăstirilor athonite. Numai moşiile mânăstirii sârbeşti Hilandar dar şi metocul din insula Thassos al schitului Prodromu, nu fuseseră încă expropriate. În toamna anului 1927 acesta a fost expropriat, confiscându-se recolta, măslinii, uneltele, teascul de ulei, tot ce aveau acolo şi o fără nici o despăgubire ameninţându-se însăşi existenţa schitului Prodromu.

A urmat o perioadă extrem de grea pentru călugării athoniţi în general şi pentru cei de la schitul Prodromu în special. Dependenţa de mânăstirea Lavra, lipsa unui reprezentant în Chinotita de la Careia care să le apere drepturile, exproprierea metocului din insula Thassos, impunerea cetăţeniei elene, conflictele dintre călugări întreţinute de Lavra, disensiunile create de adoptarea noului calendar, proasta administrare a bunurilor din ţară şi apoi ruperea legăturilor cu România după instaurarea regimului comunist, au făcut ca cel mai important schit românesc de la Muntele Athos să decadă economic, iar călugării să dispară unul câte unul, fără să poată aduce ucenici din ţară care să-i înlocuiască.

athenagoras1În luna iunie 1963, când Patriarhul Justinian a participat la festivităţile dedicate mileniului Muntelui Athos (v. foto), a vizitat şi schitul Prodromu. Grădinile schitului erau bine întreţinute, şi în el vieţuiau 18 călugări, în frunte cu arhimandritul Veniamin Popa, care-i urmase la conducere, ieromonahului Arsenie Mandrea, din anul 1946. Stareţul remarca faptul că Justinian era primul Patriarh al României care vizita schitul, şi solicita ajutor pentru efectuarea reparaţilor necesare clădirilor şi bisericii, precum şi trimiterea de călugări din ţară pentru ,,împrospătarea personalului monahal”26. Acest lucru se va întâmpla abia peste un deceniu. Arhimandritul Veniamin Popa a condus schitul în perioada 1946 – 1975, fiind urmat de protosinghelul Ilarion Lupaşcu, în perioada 1975 – 1984. În anul 1975 soseau în schit patru călugări tineri de la mânăstirea Sihăstria, iar în perioada 1978 – 1985, mai veneau încă 8 monahi. La conducerea schitului începând cu anul 1984 şi până în prezent se găseşte arhimandritul, Petroniu Tănase, remarcabil duhovnic şi teolog athonit.

În anul 1986, schitul era locuit de 16 monahi, dintre care şase aveau peste 50 de ani, iar restul erau monahi tineri, cu vârste între 27 şi 35 de ani. În perioada următoare statul român a donat schitului un tractor cu remorcă şi o maşină de teren. Faţă de vremurile trecute, când schitul dispunea de venituri de la proprietăţile din ţară şi de la metocul din insula Thassos, în prezent este unul dintre cele mai sărace de la Muntele Athos.

După anul 1990, cu ajutorul statului român şi al altor donatori, s-au refăcut o parte din atelierele schitului, a fost restaurată biserica principală, brutăria, sinodiconul, corpurile de chilii din partea de sud, de nord şi de apus, arhondaricul, bucătăria şi trapeza, s-a îmbunătăţir sistemul de aprovizionare cu apă, prin instalarea unor conducte metalice şi construirea a două cisterne de apă. A fost construit un drum carosabil între schit şi Marea Lavră.

În prezent, la schitul Prodromu vieţuiesc 27 de călugări români, conduşi de venerabilul arhimandrit Petroniu Tănase. [Egumenul Schitului Prodromu este (din februarie 2011) Preacuviosul Ieromonah Atanasie (Floroiu), care urmează Părintelui Protosinghel Petroniu (Tănase), plecat la Domnul]

La 23 aprilie 2007, prin Legea nr. 497, s-a instituit cadrul juridic referitor la sprijinul financiar acordat de statul român schitului Prodromu. S-a alocat anual de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii şi Cultelor, o sumă în lei echivalentă cu 250000 de euro, destinată ,,acoperirii cheltuielilor de restaurare şi întreţinere a clădirilor de incintă şi a celor 4 biserici, realizării de materiale cu caracter de promovare, precum şi pentru susţinerea activităţilor acestui schit”27. La 7 aprilie 2008, Parlamentul României modifică articolul 4 al acestei legi aducând precizarea că această sumă este destinată ,,restaurării, reparării, întreţinerii şi administrării clădirilor din incintă şi a celor 4 biserici; achiziţiei de mijloace fixe pe baza listei de investiţii, avizată conform dipoziţiilor legale în vigoare; activităţilor de întreţinere şi producţie în regie proprie; plăţii unor activităţi de manoperă şi prestări de servicii; susţinerii activităţilor existenţiale şi spirituale ale monahilor, primirii şi cazării pelerinilor; realizării unor materiale destinate promovării schitului28. Se reia, astfel tradiţia, întreruptă timp de o jumătate de secol, de sprijinire a acestui centru de înaltă trăire spirituală.

În concluzie putem afirma că:

Aşezămintele monahale româneşti de la Muntele Athos reprezintă şi astăzi ortodoxia românească în acele locuri, iar scăderea drastică a numărului monahilor athoniţi şi a lăcaşurilor lor de cult, nu trebuie să lase societatea românească indiferentă. Faptul că aceste aşezăminte au fost sprijinite constant de statul român, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial, cu subvenţii şi ajutoare însemnate pentru construirea şi întreţinerea bisericilor şi a chiliilor, reprezintă o atitudine care trebuie reluată în zilele noastre, spre a putea salva cel puţin cele două schituri şi cele câteva chilii româneşti în care mai pâlpâie încă, cu mari strădanii personale ale acestor monahi, tradiţia românească în Muntele Athos.

Faptul că în anul 2007, statul român a acordat o subvenţie de 250000 de euro pe an pentru schitul Prodromu, este un prim gest, care dovedeşte că societatea românească nu i-a abandonat pe aceşti fii ai ei, care au ales să se retragă în Muntele Athos şi să se roage pentru acest popor din care fac parte suportând întregul dictat al călugărilor greci de-a lungul timpului. Acordarea de ajutoare băneşti şi materiale trebuie însă să se îndrepte şi către monahii români ai schitului Lacu, ca şi către chiliile care au în urmă o istorie de peste 140 de ani, şi care sunt păstrătoare şi continuatoare ale tradiţiei monahale româneşti.

Prin urmare, statul, diplomaţia, Patriarhia Română, dar şi societatea românească, trebuie să vegheze ca vieţuirea monahilor români athoniţi să fie decentă, pentru a putea reprezenta mai departe valorile ortodoxiei româneşti la Muntele Athos. Căci, aşa cum subliniază actualul stareţ al schitului Prodromu, părintele Petroniu Tănase, ,,Documentele păstrate sunt mărturii grăitoare, care pun în lumină gândul şi fapta acestor monahi împlinite departe de hotarele ţării lor, la îndemnul conştiinţei lor naţionale româneşti”29.

Dr. Adina Berciu-Drăghicescu este profesor universitar la Catedra de Ştiinţele Informării şi Documentării a Facultăţii de Litere, titular al cursului de arhivistică şi documentaristică. Este preocupată de domenii precum: arhivistică, muzeologie, heraldică, sigilografie, numismatică, vexilologie, miniaturistică.

Notă: Mulțumim distinsei doamne profesor pentru îngăduința de a prelua studiul domniei sale pe Blogul Sfântul Munte Athos. Între paranteze pătrate, cu scris albastru, am făcut pe alocuri mici precizări și corecturi, unele datorate schimbărilor produse de la momentul scrierii studiului până astăzi (n. edit. blog)

Referințe bibiografice:

1 D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 268/1975, f. 123-124.

2 AMAE, fond Constantinopol, vol. 276, nepaginat.

3 Ibidem.

4 Ibidem.

5 Ibidem.

6 Ibidem.

7 Ibidem, fond Problema 15, vol. 21, f. 31.

8 Ibidem.

9 Ibidem.

10 Ibidem, fond Ministerul Cultelor, Direcţia Contabilităţi, dosar 956/1919, f. 1.

11 Ibidem, dosar 100/1920, f. 4.

12 Ibidem, fond Visarion Puiu, dosar 9, f. 17.

13 Ibidem, f. 22.

14 Gh. Vasilescu, Monahul Ignatie, Românii şi Muntele Athos, vol. II, Bucureşti, edit. Lucman, 2007, p. 241.

15 Ibidem, f. 13, fond Minist. Cultelor şi Instruc. Publice, dosar 6/1881, f. 11.

16 Ibidem, f. 15.

17 Gh. Zburchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică, Secolul VIII – XX, Ed. Biblioteca Bucureştilor, 1999, p. 169.

18 D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 6/1881, f. 24.

19 Ibidem, f. 46.

20 Ibidem, f. 47.

21 Gh. Zbuchea, O istorie a românilor, p. 165.

22 Şcoli şi biserici româneşti din Pen. balcanică. Documente. 1864 – 1948, vol. I, p. 257.

23 Ibidem, p. 39.

24 Ibidem, p. 293.

25 DANIC, fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 11/1992, f. 44.

26 Monahul Ignatie, Gh. Vasilescu, Românii şi Muntele Athos, vol. II, p. 210.

27 Monitorul Oficial, partea I, nr. 298/8 mai 2007, p. 6.

28 Ibidem, nr. 283/22 aprilie, 2008, p. 2.

29 Gh. Vasilescu, Ignatie Monahul, op. cit., vol. I, p. 402.

Înălțimile Athosului, un proiect al Chiliei Bunavestire, Schitul Lacu

Înălțimile Athosului, un proiect al Chiliei Bunavestire, Schitul Lacu. Fotografie athonită și fragmente video din slujbe săvârșite la kiriakonul Schitului Lacu, Sfântul Munte Athos

A apărut “Despre rugăciune”, al şaselea volum din colecţia “Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovniceşti”, Editura Evanghelismos

paisie-aghioritul-despre-rugaciune-vol-6

Despre rugăciune, Cuviosul Paisie Aghioritul
Editura Evanghelismos, format 14/21,  pagini 272
Traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu

Apărut în august 2013, “Despre rugăciune” este al şaselea volum din colecţia “Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovniceşti” apărut la editura Evanghelismos. Chiar dacă în cele cinci volume anterioare ale colecţiei există destule referiri la rugăciune, volumul de faţă cuprinde cuvintele Stareţului Paisie referitoare îndeosebi la rugăciune. Structurată în şapte părţi, cartea de faţă este un adevărat “ghid al rugăciunii”. Acest al şaselea volum s-a lansat oficial pe 24 septembrie 2013 în cadrul unui eveniment organizat de Librăria Sophia din Bucureşti.

Pentru stareţul Paisie rugăciunea este marea posibilitate pe care ne-a dat-o Dumnezeu să comunicăm cu El, să-I cerem ajutorul. Pe Stareţ îl durea când îi vedea pe oameni că se chinuiesc, nevoindu-se “cu prea puţinele lor puteri omeneşti”, în timp ce ar fi putut să ceară ajutorul lui Dumnezeu, Care “poate trimite nu numai putere dumnezeiască, ci mulţime de puteri dumnezeieşti. Şi atunci ajutorul Lui nu se va numi numai ajutor dumnezeiesc, ci minune a lui Dumnezeu”. De aceea insistă că trebuie să simţim rugăciunea că pe o necesitate şi se străduia să-i ajute pe cei care încă nu ştiau să se roage, “să pună început bun şi inima lor să pornească lucrând rugăciunea”.

Cartea poate fi achiziţionată online de pe site-ul editurii Evanghelismos:
http://www.evanghelismos.ro/carte/1307/vol_6_despre_rugaciune

Slujba Sfântului Siluan Athonitul, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos (audio)

Slujba Sfântului Siluan Athonitul, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos (65 min.)

Sfatul nostru: Ca să ascultați în răstimpuri acest album postat online, puneți “semn de carte” la acest link sau salvați-l la “favorites”!

Greutăţile monahilor români la Muntele Athos, la cumpăna veacurilor XIX-XX

Biserica Schitului Prodromu la mijlocul veacului trecut

Prezenţi la Muntele Athos încă din secolul al XIV-lea, monahii români au vieţuit în aşezămintele existente, în majoritate greceşti, dar şi ruseşti, bulgare, sârbeşti şi georgiene, până în secolul al XVIII-lea, când a luat fiinţă primul schit românesc – Lacu – şi apoi Schitul Prodromu. Din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea izbucnesc la Muntele Athos conflicte cu caracter naţional. Rând pe rând, ruşii, apoi sârbii şi bulgarii au obţinut reprezentare în Chinotita de la Careia (ruşii – Mănăstirea Russicon, sârbii – Mănăstirea Hilandar, bulgarii – Mănăstirea Zografu). Călugărilor români athoniţi nu li s-a recunoscut de elementul grec majoritar dreptul de a se organiza distinct. Ei erau subordonaţi în continuare, în totalitate, atât eclesiastic, canonic, cât şi economic, mănăstirilor greceşti.

Începând cu anul 1850 se constituie la Muntele Athos o serie de chilii şi colibe româneşti, ajungând, la începutul secolului al XX-lea, la 24 de chilii şi 26 de colibe în care vieţuiau 628 de călugări români. Dintre cele 24 de chilii româneşti, 9 erau subordonate Mănăstirii Lavra, 5 – Mănăstirii Vatoped, 3 – Mănăstirii Pantocrator şi câte una Mănăstirilor Dionisiu, Ivir, Xiropotam, Simon Petru, Grigoriu şi Cutlumuş.

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, monahii români athoniţi încep să manifeste interes pentru apărarea drepturilor lor în faţa abuzurilor la care erau supuşi din partea mănăstirilor greceşti, cărora le erau subordonaţi şi care le interziceau cultivarea pământului, ridicarea de noi chilii, folosirea pădurilor şi a surselor de apă, împiedicau primirea de noi monahi români, hirotonirea sau înaintarea lor pe scară ierarhică. Nu în ultimul rând, aceştia încep să solicite protecţie din partea statului român pentru proprietăţile pe care le deţineau şi subvenţii pentru întreţinerea lor. Dintre chiliile româneşti existente se remarcă, prin buna organizare şi prin asiduitatea promovării intereselor monahilor români, chilia „Sfântul Ioan Teologul-Cucuvinu“ – Provata, condusă de superiorul Teodosie Soroceanu. Aşa cum rezultă dintr-un document din noiembrie 1906, în anul 1895, în jurul acestei chilii se constituie Comunitatea Fraţilor Români din Provata, care cuprindea, pe lângă chilia Cucuvinu, şi chiliile „Adormirea Maicii Domnului-Provata“, condusă de Gherasim Stratan, „Sfântul Ioan Botezătorul-Catafighi“, condusă de Ilarion Mârza, şi „Sfântul Prooroc Ilie – Provata“, condusă de Spiridon Daschievici. Scopul acestei comunităţi era „ca în înţelegere şi frăţească dragoste, pentru folosul de obşte, să lucrăm împreună (…) şi să ne ajutăm la nevoile noastre unul pe altul“. Comunitatea începea să fie subvenţionată de statul român cu suma de 5.000 de lei anual. În anul 1899 primea în rândurile ei şi chilia „Sfântul Gheorghe-Colciu“, condusă de Gavriil Mateescu.

Încercări de organizare a athoniţilor români

Greutăţilor ce decurgeau din faptul că monahii români nu aveau nici un reprezentant în Chinonul de la Careia, care să-i apere de abuzurile la care erau supuşi, se adăugau existenţa mai multor opţiuni de reprezentare a lor, precum şi lipsa de unitate, parţial cultivată de monahii greci. Mănăstirea Lavra s-a opus constant iniţiativelor de ridicare a acestui schit în rândul mănăstirilor athonite, în acest fel călugării români au rămas fără un reprezentant în Chinotita de la Careia, care ar fi putut să le reprezinte interesele şi să-i apere de abuzurile clerului grec majoritar. La 1 aprilie 1900 se întruneau la chilia Cucuvinu cei 51 de monahi români ai chiliilor „Sfântul Ioan Teologul-Cucuvinu“, „Sfântul Ioan Botezătorul-Catafighi“ şi „Adormirea Maicii Domnului“. A fost supusă spre discutare legea de înfiinţare a Comunităţii Fraţilor Români, care avea 32 de articole. Primele articole stabileau denumirea de „Comunitatea Fraţilor Români de la Muntele Athos“ şi se preciza că scopul ei e acela de a apăra drepturile fraţilor de acelaşi neam, de ajutor reciproc, de a ridica moralul naţional la „nivelul trebuincios unei naţiuni“ pentru reprezentarea corespunzătoare a ei şi de a câştiga „drepturile ce se cuvin românilor“. Articolul 4 prevedea înfiinţarea unei biblioteci „pentru luminarea fraţilor de un neam“. Comunitatea îşi propunea să susţină interesele celor care o sprijineau material şi să câştige drepturile monahilor români, ca naţiune ortodoxă persecutată în Muntele Athos. Membrii comunităţii urmau să se ajute între ei „la toate trebuinţele“ şi să se poarte cu respect faţă de monahii greci, ruşi, bulgari, sârbi dacă aceştia „nu vor atinge şi vătăma interesele naţionale ale comunităţii“. Toate aşezămintele componente urmau să se conducă după acelaşi regulament în administrarea internă şi să se conformeze ordinelor „Bisericii Mame“. Serviciul divin urma să se desfăşoare numai în limba română. Nu puteau fi primiţi în comunitate decât fraţi români şi nu puteau fi adăpostiţi membri dovediţi că lucrează împotriva acesteia. Se forma un consiliu, compus din superior şi câte un ucenic din fiecare aşezământ al comunităţii. Biroul consiliului era compus dintr-un preşedinte, care era în acelaşi timp şi superiorul întregii comunităţi, ales pe viaţă, un vicepreşedinte, un secretar şi un raportor, aleşi pentru câte un an. Preşedintele trebuia să fie unul dintre superiorii celor trei chilii, să aibă pregătirea corespunzătoare, să nu fie „egoist şi pasionat“. Alegerea lui se făcea prin vot. În urma alegerii, trebuia să depună un jurământ prin care să se angajeze că va contribui la dezvoltarea comunităţii şi că va respecta legea votată. Membrii comunităţii depuneau, la rândul lor, un jurământ de supunere necondiţionată faţă de preşedintele ales, „atât cât se va conduce de legea votată“. Preşedintele avea o putere absolută în dirijarea administrativ-politică a comunităţii, putea cere înlăturarea oricărui frate sau călugăr din orice chilie, „dacă s-ar dovedi că acela ar vătăma comunitatea“. În problemele externe, preşedintele putea fi învestit a reprezenta comunitatea printr-o împuternicire semnată de toţi membrii. În lipsa lui, conducerea o prelua vicepreşedintele. Consiliul putea fi convocat „de câte ori trebuinţa va cere“ de către preşedinte, iar şedinţele urmau să se desfăşoare acolo unde vieţuia acesta. Orice aşezământ care ar fi aderat la comunitate trebuia să recunoască această lege, care urma să se completeze cu „cele ce vor fi de trebuinţă“. Legea a fost votată în această formă de cei 51 de monahi ai celor trei chilii. Cei care ar fi încălcat-o ar fi fost afurisiţi.

Ieromonahul Nifon, ctitorul Schitului ProdromuSituaţia critică din perioada celor două războaie mondiale

Situaţia monahilor români s-a agravat şi mai mult după 10 mai, în 1924, când, printr-o Chartă Constituţională semnată de cele 20 de mănăstiri, se consfinţea preponderenţa elementului grecesc în Muntele Athos şi se impunea cetăţenia elenă tuturor monahilor. Într-o adresă a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române către Ministerul Afacerilor Străine, din martie 1927, se aprecia că impunerea cetăţeniei elene tuturor monahilor athoniţi reprezenta un privilegiu exclusiv pentru naţionalitatea elenă, iar schiturile şi chiliile româneşti „ar pierde calitatea de româneşti şi aceeaşi soartă ar avea şi proprietăţile lor, fie din Grecia, fie din ţară“. În luna septembrie 1931, călugării români athoniţi au înaintat un memoriu Ligii Naţiunilor, în care protestau împotriva impunerii cetăţeniei elene şi a piedicilor puse de autorităţile elene de stabilire de noi monahi la Muntele Athos. Acest lucru ducea la imposibilitatea înlocuirii monahilor vârstnici cu alţii tineri şi, „în consecinţă, peste 30 sau 40 de ani nu se va mai afla nici o urmă de român în Sfântul Munte, iar schiturile şi chiliile cu marile lor bogăţii vor trece direct în stăpânirea mănăstirilor chiriarhice greceşti, fără a se mai afla cineva care să facă vreo pretenţie sau să ceară despăgubiri, cum se practică şi acum, când se întâmplă de rămâne vreo chilie fără moştenitor“. Cel de-al Doilea Război Mondial a complicat şi mai mult situaţia monahilor români athoniţi. Întreruperea legăturilor cu ţara, criza economică care a cuprins şi Muntele Athos au condus la scăderea drastică a numărului acestora şi la deteriorarea clădirilor schiturilor şi ale chiliilor, fără posibilitatea reparării şi întreţinerii lor şi, în majoritatea cazurilor, la stingerea din viaţă a vechilor proprietari fără a avea succesori. Numeroase chilii şi colibe româneşti vor fi preluate de mănăstirile greceşti chiriarhice sau vor fi abandonate.

Lipsite de sprijin, după al Doilea Război Mondial, multe chilii româneşti dispar

După prima perioadă de oarecare bunăstare şi normalitate, specifică celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, când se pun bazele celor mai multe dintre chiliile româneşti athonite, urmează perioade de criză şi de continuă deteriorare a existenţei acestor aşezăminte. Acestea sunt punctate de întreruperea relaţiilor diplomatice româno-elene (1905-1911), de cele două războaie balcanice, precum şi de cele două conflagraţii mondiale. Aceste aşezăminte spirituale româneşti au primit, până la Primul Război Mondial, subvenţii anuale din partea statului român, reluate sporadic în perioada interbelică, mai puţin la nivel statal şi mai mult la nivelul donaţiilor credincioşilor români. Lipsite de acest sprijin, după al Doilea Război Mondial, ele decad sau dispar, iar cele care au supravieţuit necesită grabnic ajutor din partea statului român. Poate că, aşa cum Parlamentul României a adoptat în aprilie 2007 Legea nr. 497/2007, prin care Schitul Prodromu primeşte o subvenţie anuală, se poate relua şi subvenţionarea celor câteva chilii româneşti athonite care au trecut proba atâtor încercări.

Maria PETRE

Foto: (1). Biserica Schitul românesc Prodromu la jumătatea secolului trecut, (2).  Ieromonahul Nifon, ctitorul Schitului românesc Prodromu
Sursa
: Ziarul Lumina

Cântările Învierii, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

1) Clopotele 00:00
2) Hristos a inviat! 00:36
3) Cantarea I 04:10
4) Cantarea a III-a 08:07
5) Cantarea a IV-a 12:29
6) Cantarea a V-a 17:39
7) Cantarea a VI-a 21:16
8) Cantarea a VII-a 27:18
9) Cantarea a VIII-a 32:55
10) Cantarea a IX-a 37:57
11) Luminanda 45:27
12) Stihirile Pastilor 46:43
13) Ziua Invierii 55:13
14) Hristos a inviat! 58:51

CD-uri cu cântări psaltice în interpretatea părinților athoniți de la Schitul românesc Lacu găsiți la Librăria Evanghelismos și Sophia din capitală, dar și la diferite pangare și librării ortodoxe din țară.

invierea-domnului

Cântări la Sfânta și Marea Vineri, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

Cântări la Sfânta şi Marea Vineri, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos (59 min.)

Sfatul nostru: Ca să ascultați în răstimpuri acest album postat online, puneți “semn de carte” la acest link sau salvați-l la “favorites”!

1) Cuvant al Sfantului Tihon de Zadonsk 00:00
2) Aliluia 03:56
3) Cand slaviti Ucenici… 04:39
4) Sedelna I 06:55
5) Sedelna II 08:08
6) Sedelna III 10:03
7) Sedelna IV 11:30
8) Sedelna V 12:58
9) Luminanda 13:41
10) Toata suflarea 15:57
11) Stihirile laudelor 26:18
12) Stihirile Ceasului intai 31:15
13) Stihirile Ceasului al treilea 38:10
14) Stihirile Ceasului al saselea 47:12
15) Stihirile Ceasului al noualea 49:06
16) Slava… Si acum… 49:06

CD-uri cu cântări psaltice în interpretatea părinților athoniți de la Schitul românesc Lacu găsiți la Librăria Evanghelismos și Sophia din capitală, dar și la diferite pangare și librării ortodoxe din țară.

punerea-in-mormant

Corul “Byzantion” la Muntele Athos, cu ocazia hramului Chiliei “Buna Vestire”, Schitul Lacu

byzantion-la-athos

Membrii Corului „Byzantion“ din Iaşi au participat, în zilele de 6 şi 7 aprilie 2013, la hramul Chiliei „Buna Vestire” din cadrul Schitului românesc Lacu din Muntele Athos.

La invitaţia părintelui Ştefan Nuţescu, stareţul Chiliei „Buna Vestire“, şi a părinţilor din Schitul românesc „Lacu“, o parte din membrii Corului „Byzantion“ au luat parte la slujbele sărbătorii Bunei Vestiri ce a avut loc zilele trecute, după calendarul vechi, la Sfântul Munte Athos din Grecia.

Sărbătoarea hramului a început în ziua de 6 aprilie, de la ora 19:00, şi a durat, fără întrerupere, până a doua zi la ora 8:00. Răspunsurile au fost date de Corul „Byzantion“ în limba greacă – strana dreaptă şi de o parte din membrii Corului „Roman Melodul“, împreună cu alţi părinţi, în limba română – strana stângă.

Mai multe detalii despre slujba hramului chiliei athonite ne-a oferit prep. univ. drd. Adrian Sîrbu, dirijorul Corului „Byzantion“ şi cadru didactic la Facultatea de Compoziţie, Muzicologie, Pedagogie Muzicală şi Teatru din cadrul Universităţii de Arte „George Enescu“ din Iaşi: „Slujba de Priveghere a constat în săvârşirea Vecerniei, a Utreniei şi a Liturghiei hramului – o piatră de încercare a sufletului şi a trupului celui rugător, fiind o strădanie duhovnicească de aproximativ 13 ore de rugăciune şi cântare antifonică. Cu atât mai mult, provocarea revine psalţilor ce trebuie să parcurgă, de-a lungul întregii slujbe, un repertoriu complex, abordând aproape toate ipostazele melodice ale genurilor compoziţionale şi ale octoihiei bisericeşti. Rânduiala este cu sfinţenie păstrată de părinţii schitului, sub atenta îndrumare a părintelui Gherasim, tipicarul Mănăstirii «Sf. Pavel»“.

Pe lângă vieţuitorii din aşezămintele monahale româneşti, la slujba de Priveghere au fost prezenţi şi numeroşi credincioşi veniţi de pe meleagurile româneşti, peste 200, care au ajuns cu mare efort şi râvnă pe cărările anevoioase ale Athosului, până în locurile ferite ale schitului din baza muntelui Athon. (T.R.)

Sursa (text și imagine): Ziarul Lumina

Ajutor pentru Chilia “Buna Vestire”, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos

Schitul Lacu, Chilia Buna Vestire (2)Toți cei care au avut bucuria de a ajunge la Muntele Athos au aflat ce înseamnă ospitalitatea athonită. Însă parcă nicăieri nu te simți mai bine ca atunci când ajungi lângă cei de-un neam cu tine.

Deși Schitul Lacu se află într-un loc mai greu accesibil (lakkoskiti înseamnă schitul din văgăună), într-o vale de vis, este însă un colț de suflet românesc căutat de majoritatea pelerinilor românii ce ajung în Grădina Maicii Domnului. Probabil cel mai mulți pelerinii români ajunși la Lacu sunt găzduiți la “Buna Vestire”.

Chilia “Buna Vestire” este una din cele 13 chilii de la Schitul românesc Lacu, păstorită de vrednicul Părinte Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, cunoscut de ortodocșii noștri pentru traducerile și editările cărților Părintelui Paisie Aghioritul și a altor părinți greci. Aici, la paraclisul chiliei sau la kiriakon (biserica Schitului), se săvârșesc zi și noapte slujbele după tipicul athonit, în limba română.

Cei care vor facă donații sau să trimită acatiste vor fi pomeniți la Sfintele Liturghii. Așadar, binevoitorii care doresc să ajute financiar Chilia “Buna Vestire” sunt rugați să depună ajutorul lor într-unul din cele două conturi deschise la BCR în România sau la ABG deschis în Grecia:

BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ
SUCURSALA UNIREA
BUCUREŞTI, SECTOR 3
Cont în EURO: RO56RNCB0082044024390004
Cont în LEI: RO13RNCB0082044024390002
NUME: NUŢESCU ŞTEFAN.

***

AGRICULTURAL BANK OF GREECE
BIC: ABGRGRAA (SWIFT CODE)
AG. OROS BRANCH C.2362
A.C.C. : 439 01 001139 96
IBAN : GR19 0432 3620 0043 9010 0113 996
NAME: NTUTSESKU STEFANOS

Adresa poștală unde se pot trimite pomelnicele este:

IEROSCHIM. ȘTEFAN NUȚESCU
Schitul Lacu
P.O. Box 26, Karyes
63086 Sf. Munte Athos
GREECE
Tel. 0030 23770 23636

Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu, păzește-ne pe noi sub sfânt acoperământul tău.

Starețul Nicanor al Chiliei “Nașterea Maicii Domnului” de la Schitul românesc Lacu, Mt. Athos, susține astăzi o cateheză în București

Astăzi, marți 16 oct. 2012 ora 18:00 sunteți invitați la Taina Sfântului Maslu urmată de cateheză la Biserica bulgărească “Sf Ilie”, Hanul Colței.

Va participa Părintele Nicanor – Starețul Chiliei “Nașterea Maicii Domnului” de la Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos.

Preot paroh: Gabriel Grigorescu
Adresa: Strada Doamnei, nr. 18, sector 3, București (zona Universitate)

O hartă a zonei puteți găsi pe pagina parohiei: http://www.sfantul-ilie.ro/contact

Pelerinaj la Athos (6 – 11 noiembrie 2012). Participare la Privegherea pentru praznicul Sf. M. Mc. Dimitrie, hramul Schitului Lacu

  • Marți, 6 noiembrie: Plecare din Moinești – Adjud – Focșani – Buzău – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli
  • Miercuri, 7 noiembrie (ziua 2): Ouranopoli – Dafni – Măn Dionisiu (închinare la mormântul Sf. Nifon, la mâna dreaptă a Sf. Ioan Botezătorul, la icoana Maicii Domnului – Acatist și la celelalte odoare). Drumeție (2h / opțional cu ferryboatul) până la Măn. Sfântul Pavel (închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare). De aici plecare cu mașina la Schitul Lacu. Participare la privegherea pentru praznicul Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, hramul Schitului – 8 noiembrie – după calendarul vechi, neîndreptat; privegherea aceasta este una dintre cele mai lungi. Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).
  • Joi, 8 noiembrie (ziua 3): Odihnă după priveghere. Drumeție până la Chilia Adormirii Maicii Domnului – Lacu a Părintelui Pavel (cazare).
  • Vineri, 9 noiembrie (ziua 4): Schitul Lacu. Drumeție (2h) până la Morfono. De la Morfono se pleacă cu taxiul până la Schitul Prodromu. În drum vizităm Izvorul Sfântului Athanasie Athonitul. Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție 40 min până la Chilia și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).
  • Sâmbătă, 10 noiembrie (ziua 5): Schitul Prodromu. Se închiriază un maxi-taxi pentru întreaga zi pentru a vizita: Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Măn. Caracalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Andrei Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).
  • Duminică, 11 noiembrie (ziua 6): Schitul Sf. Andrei Serai – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos, închinare la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Axion Estin”), Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) – Chilia sârbească Sf. Sava (închinare la Icoana Maicii Domnului - Galactotrofusa – Maica Domnului care alăptează). Plecare cu mașina din Karyes spre Dafni, îmbarcare pe ferryboat spre Ouranopoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea orașului Tesalonic (vizitarea Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București (aprox. 7.00 am) – Buzău – Focșani – Adjud – Moinești.

Preț: 210 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 85 euro pentru acest traseu).

Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Moinești – Adjud – Focșani – Buzău – București – Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţonat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte!

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 110 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).

Ajutor pentru Chilia “Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos

În urmă cu câțiva ani mai multe bloguri ortodoxe au postat un apel pentru construcția *Chiliei “Intrarea Maicii Domnului în Biserică” a părintelui Pimen Vlad de la Schitul Lacu, cunoscut ortodocșilor noștri datorită cărților scrise sau traduse. Ajungând anul acesta la Schitul Lacu, de praznicul Înălțării Domnului, am dorit mult să-l cunosc pe Părintele Pimen pentru a afla mai multe detalii despre stadiul construcției Chiliei și nevoile obștii la acest moment pentru a face pe blogul de față un apel. Astfel am aflat că lucrul a mers bine, chilia s-a ridicat cu ajutorul Maicii Domnului, acum fiind nevoie de bani pentru finalizarea arhondaricului.  (LD)

Binevoitorii care doresc să ajute la finalizarea chiliei sunt rugați să depună ajutorul lor în următoarele conturi deschise la Piraeus Bank, pe numele VLAD PETRU:

  • RO29PIRB4202101736001000 (în RON, deschis în Romania)
  • GR1001722300005230031626581 (în USD, deschis în Grecia)
  • GR8101722300005230031626564 (în EUR, deschis în Grecia)

Pentru transferurile în valută, codul SWIFT este PIRBGRAA.

Trimiteți pomelnicele dvs. pe adresa:

MONAH PIMEN VLAD
Schitul Lacu
P.O. Box 146, Karyes
63086 Sf. Munte Athos
GREECE
Tel. mobil: 0030 6946572266

Cei care vor face donații vor fi pomeniți la Sfintele Liturghii care se săvârșesc în limba română la kiriakon în toate duminicile și sărbătorile de peste an. Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu, păzește-ne pe noi sub sfânt acoperământul tău.

***

Cu Maica Domnului impreuna am construit chilia, spune fara rezerve parintele Pimen

Un frate, Ionut Rites, care a avut bunavointa de a crea chiar si un blog de sprijin pentru constructia chiliei parintelui Pimen noteaza urmatoarele:

Cand l-am intrebat cum a reusit sa construiasca chilia, parintele mi-a dat un raspuns care ma pune pe ganduri si in ziua de azi. Cu Maica Domnului impreuna am construit chilia, spune fara rezerve parintele Pimen. Cum asa parinte? Cum este posibil acest lucru? Atunci, parintele mi-a transmis ca, in fiecare dimineata, privea agenda lucrarilor de constructie si din pricina faptului ca erau foarte multe, le impartea cu Maica Domnului. Si asta timp de cativa ani pana la terminarea chiliei. Ii spunea Maicii Domnului: Eu astazi fac cutare si cutare lucru, iar cu celelalte lucruri din lista te rog sa ma ajuti. Si Maica Domnului nu l-a dezamagit. Tot ce a rugat-o, a dus negresit la bun sfarsit in acelasi timp cu parintele Pimen. Si mult a crescut evlavia parintelui Pimen la Maica Domnului.

Chilia adaposteste in altarul sau particele din moastele sfintilor Artemie, Pantelimon, Gheorghe, Ekaterina, Anastasia, o particica din lemnul Sfintei Cruci si o particica din Braul Maicii Domnului.

Parintii chiliei, pe langa activitatile duhovnicesti, impletesc metanii, sculpteaza in lemn, picteaza icoane, inregistreaza cantece religiose, traduc si scriu carti. Cartea Sfantul Munte Athos – Gradina Maicii Domnului scrisa de parintele Pimen, este cea mai vanduta carte de pe Muntele Athos.

Acum, aproape definitivata, de o frumusete inimaginabila, chilia ofera conditii foarte bune celor care o viziteaza.

Inchinatorii cazati la Chilia “Intrarea in Biserica a Maicii Domnului”, pot beneficia de transport prin Sfantul Munte cu masina chiliei, monahii fiind ghizii pelerinilor, fiind totodata adevarate enciclopedii in istoria Sfantului Munte, cunoscatori in detaliu ale istoriilor icoanelor facatoare de minuni, precum si ale minunilor savarsite de Maica Domnului in Athos.

Ar mai fi foarte multe lucruri de spus, dar cel mai bine este sa descoperiti singuri aceste lucruri, prin propria prezenta in Sfantul Munte, unde sa puteti primi harul Maicii Domnului izvorat din icoanele facatoare de minuni.

***

*Chilia reprezinta o casa cu 8-10 camarute de locuit si dotari (bucatarie, sala de mese, cuptor, camere de oaspeti si alte dependinte) in care se afla o bisericuta – paraclis, destinata ca loc de rugaciune zilnica pentru vietuitori chiliei, inchinata sfantului sub ocrotirea caruia se afla chilia de la care isi ia si denumirea.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,793 other followers