Arhivele jurnalului

Cap. III: Despre sfinţi şi pustnici necunoscuţi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. III: Despre sfinţi şi pustnici necunoscuţi

În Kiriakonul Mănăstirii Kafsokaliviei există o pictură a unui sfânt necunoscut care are inscripţia: «Sfinţitul Eufrosin al Mănăstirii Iviru, care a trecut în lumea drepţilor». În mâna sa dreaptă ţine un sul desfăşurat pe care scrie: «Având o inimă curată şi trăind în mijlocul tulburării, a adormit în Domnul». El poartă o haină călugărească, îngenuncheat la rugăciune.

chrismon

Biograful Sfântului Acachie, părintele Iona de la Kafsokalivia, a scris la sfârşitul lucrărilor sale despre sfinţii mucenici contemporani cu Sfântul Acachie: «Aceşti mucenici sunt pietre preţioase, plecate la Dumnezeu, cum a fost binecuvântatul Eufrosin, care a strălucit ca un alt soare în Sfânta Mănăstire Iviru. Din cauza faptului că se purta foarte simplu şi era înainte-văzător, el vorbea în sens figurativ, fiind capabil să vadă faţa interioară, nevăzută, a oricui. Moaştele sale n-au fost găsite în mormânt în ziua pregătită pentru mutare. Şi în Muntele Athos încă mai există călugări ca el».
Părintele Gherman, care şi-a trăit viaţa de nevoinţă pe lângă un părinte român din Hairi (în zona Lavrei), a visat într-o noapte trei părinţi cuvioşi, care-i spuneau:
– Ai grijă, noi trei stăm aici. Să nu ne deranjezi şi spune celorlalţi să facă la fel.
Părintele Gherman a povestit această descoperire părintelui său duhovnic, renumitului Neofit Karamanlitul, care vieţuia în muntele Karmilion, pe versantul vestic al Kerasiei, în pustia Sfântului Vasile. Părintele Neofit a căutat insistent, cu râvnă şi mare dorinţă, în toate peşterile şi schiturile pustii din acea zonă, dar nu a putut să găsească sfintele moaşte ale pustnicilor. Puţin după aceea, cei trei părinţi s-au arătat din nou părintelui român astfel:
Odată, pe când mergea la Paraclisul Sfântului Nil, pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, a simţit o mireasmă deosebită, sfântă, aşa cum au simţit-o mulţi părinţi mai înainte (printre care şi prezentul scriitor, aşa cum este el, nevrednic şi ultimul dintre toţi).
Oricum, în acel moment, evlaviosul părinte Neofit a simţit foarte puternic mireasma. De aceea, el s-a hotărât să-i caute izvorul şi s-a rugat sfinţilor să-i arate unde odihnesc sfintele lor moaşte. În acel loc era un zid. Pe când dădea deoparte pietrele zidului, a văzut în spatele lui deschizându-se o peşteră. Din acel loc venea mireasma sfântă. El a încercat să intre în peşteră, dar a fost oprit de o voce care i-a spus:
– Nu ne deranja. Noi suntem trei şi locuim aici. Vrem ca nimeni să nu ne deranjeze.
Bunul şi evlaviosul părinte a blocat intrarea peşterii şi a plecat, lăudând pe Dumnezeu şi pe aceşti necunoscuţi sfinţi, preţioşi crini de pustie ai Muntelui Athos. El a dezvăluit locul peşterii numai ucenicului său, Ilarion.
Părintele român Gherasim, care a repovestit această întâmplare, a trăit timp de 40 de ani în Muntele Athos.

chrismon

Cu mulţi ani în urmă, în căsuţa care se află mai jos de Kiriakonul din Kafsokalivia, un frate începător din Bulgaria, pe nume Iacov, era sub ascultarea unui părinte grec foarte sever. Iacov dorea să ducă o viaţă ascetică mai aspră şi din acest motiv venea noaptea în pridvorul bisericii să se roage în faţa icoanei Sfintei Treimi.
Într-o noapte cu lună plină, pe când se ruga, a auzit paşii unui om. S-a ascuns şi a văzut intrând în pridvor un om gol, cu păr lung şi alb şi cu o barbă foarte lungă. Bărbatul a binecuvântat cu semnul crucii uşa bisericii, care s-a deschis singură. A intrat, s-a închinat la icoane şi apoi a ieşit binecuvântând din nou uşa bisericii cu semnul crucii, aceasta închizându-se singură datorită puterii divine. Apoi a apucat drumul către Kerasia.
Fratele Iacov, copleşit de admiraţie şi curiozitate, l-a urmărit pe acest necunoscut pustnic pas cu pas. În curând ei au atins locul Crucii, au luat-o spre dreapta şi au pornit unul în spatele celuilalt pe cărarea ce ducea spre vârful Athosului. Când pustnicul a ajuns la Biserica Maicii Domnului, fratele a mărit pasul şi a sărit în faţa lui, făcând o metanie şi implorându-l să-l primească sub ascultarea lui.
«Nu poţi sta aici, fiul meu», a spus pustnicul necunoscut. Iacov a insistat, udând pământul cu lacrimile sale. «Întoarce-te la bătrânul tău, fii ascultător şi vei fi mântuit. Nimeni nu poate îndura traiul în acest loc fără a avea har dumnezeiesc şi trebuie să mai ştii că în curând vei muri».
Iacov s-a întors şi a povestit părinţilor tot ce s-a întâmplat, s-a dus la duhovnic, s-a pregătit pentru moarte şi trei săptămâni mai târziu a adormit în Domnul.
Se spune că în timpul mutării moaştelor lui, o mireasmă s-a simţit venind dinspre ele.

chrismon

Acum 50 de ani a avut loc următorul eveniment:
Un pelerin evlavios din Creta a pornit la drum spre Muntele Athos, pentru a-l vizita pe vărul său, părintele Eftimie, un isihast care trăia în chilia situată în partea de sud a Mănăstirii Sfânta Ana Mică. De la docul Schitului Sfânta Ana, el a pornit mergând pe cărări necunoscute, râpe stâncoase şi văi, până când a ajuns într-un loc numit Pina (Foamea). Acolo era o fundătură. A trebuit să continue căţărându-se până ce, în sfârşit, cu mare greutate, a ajuns la locul sihaştrilor, numit «Locul Arhanghelilor», locul unde cretanul Agapie Landos a scris «Mântuirea Păcătoşilor». Din acel punct a ajuns la chilia rudei sale.
Acolo a fost primit cu ospitalitate. Când şi-a tras răsuflarea după o aşa aventură, a zis către părintele Eftimie:
– Vere, spune-mi, când ai de gând să îngropi trupul pe care l-am văzut acolo sus, pe stânci, într-o peşteră? Aş dori să fiu martor la o înmormântare făcută în Muntele Athos.
Când părintele Eftimie a auzit despre omul mort din peşteră, el împreună cu vărul său şi bătrânul Ciprian Aurarul au pornit în căutare pe întreaga zonă, metru cu metru. Dar nu au găsit nimic. Aproape de apusul soarelui au simţit o mireasmă de tămâie, venind dinspre râpe, mireasmă pe care părintele Ciprian o simţise şi înainte.
Atunci pelerinul a povestit:
– Lângă acest copac era peştera. Am intrat, şi acolo, pe pat, un bătrân cuvios dormea. La început nu mi-am dat seama că era mort. Apoi m-am apropiat şi am văzut că avea o cruce pe frunte; lângă el era o icoană cu Maica Domnului şi o candelă aprinsă. Mi-am făcut cruce, m-am închinat de trei ori şi am simţit miros de tămâie. Am plecat gândindu-mă că nu aţi avut timp să-l îngropaţi în acea zi.

chrismon

Între anii 1977–1978, «dikaios-ul»* Schitului Sfânta Ana era călugărul Chiril. În timpul lunii septembrie a primit ca oaspete pe un creştin ortodox libanez, refugiat în Grecia din cauza războiului din Liban.
Acest libanez evlavios avea o dorinţă puternică de a urca pe vârful Muntelui Athos. Aşa că, dimineaţa devreme, cu ajutorul indicaţiilor date de «dikaios», a pornit la un lung şi obositor urcuş. În aceeaşi zi, în timpul serii, s-a întors la Kiriakonul schitului. În următoarea zi, după Sfânta Liturghie, a putut, cu puţinele cuvinte greceşti pe care le ştia, să relateze următoarea întâmplare minunată:
În locul numit Vavila, mai jos de vârful muntelui, unde începe o pantă mare, s-a oprit pentru a se odihni un moment. În timp ce căuta un loc de odihnă, deodată a văzut în faţă o casă din care au ieşit doi bătrâni pustnici. De îndată ce l-au văzut, l-au întâmpinat cu dragoste şi i-au dat smochine proaspete, care aveau o aromă de nedescris, şi apă rece. Oboseala i-a dispărut complet.
El a mai văzut alţi zece călugări cuvioşi în casă, fiecare dintre ei sprijinindu-se într-o cârjă** şi rugându-se cu şiragul de metanii. Ei au răspuns întrebărilor lui, spunându-i că locuiau acolo de foarte mult timp şi că nu făceau nimic altceva decât să se roage pentru lumea întreagă. Toate aceste lucruri şi altele i-au adus pelerinului uimire şi admiraţie. El a spus că toţi erau de aceeaşi vârstă.
Când «dikaios-ul» şi ceilalţi au auzit, au fost surprinşi şi L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunile Sale prin sfinţii Săi.
(*Dikaios – termenul folosit pentru stareţul unui schit; câteodată este folosit pentru ajutorul stareţului unei mănăstiri.)
(**Este vorba despre aşa numitul «lemn al lenei» (τεμπελόξυλον), pe care se sprijină asceţii ce stau în picioare la rugăciunea de noapte.)

chrismon

În zona dintre Marea Lavră şi Kafsokalivia, cu mult timp în urmă, a locuit un bătrân călugăr numit Panaretos. Într-un timp, s-a hotărât să facă o grădină în faţa chiliei cu scop dublu: pentru a se osteni şi pentru a avea o mângâiere în asprul deşert din recolta grădinii. După trudă şi sudoare, timp de multe zile, săpând în acel loc pietros, a lovit o piatră netedă, a ridicat-o cu greutate şi acolo a văzut un mormânt în care zăcea un trup îmbrăcat în veşminte sfinte de preot, ca şi cum ar fi fost îngropat ieri. Acest trup răspândea o minunată mireasmă.
Părintele Panaretos fusese acolo pustnic timp de peste 50 de ani, dar nu auzise niciodată de viaţa sau moartea vreunui renumit pustnic, ca acela din mormânt. După primele emoţii, a început să plângă, rugându-se: «Sfinte al lui Dumnezeu, dezvăluie-mi cine eşti şi câţi ani ai trăit în acest loc pustiu. Îţi mulţumesc că mi-ai destăinuit sfântul tău lăcaş, mie, nevrednicului».
Părintele Panaretos, bătrân evlavios cum era, a rămas treaz toată noaptea, rugându-se şi cugetând, deoarece hotărâse să povestească despre găsirea sfintelor moaşte la Sfânta Mănăstire Marea Lavră. Dimineaţa devreme a adormit şi l-a visat pe sfântul necunoscut, care i-a vorbit aspru.
– Ce faci aici, Avva?
– Sfinte a lui Dumnezeu, m-am gândit să dau de ştire Mănăstirii Lavra să vină să te ia, pentru că eşti uitat şi părăsit aici, a răspuns părintele înspăimântat.
– Noi nu ne-am ostenit împreună, aşa că de ce vrei să-mi muţi trupul? M-am nevoit aici peste 50 de ani. Pune-mă înapoi, te rog. Pune piatra de mormânt la loc şi nu dezvălui nimic nimănui cât vei trăi.
Bătrânul Panaretos s-a trezit, a acoperit mormântul şi s-a simţit mai bine. S-a rugat totdeauna sfântului necunoscut. După ce a ajuns destul de bătrân şi a venit să locuiască în Kafsokalivia, puţin înainte de a muri, a povestit părinţilor ce s-a întâmplat, fără să dezvăluie locul sau alte amănunte.

chrismon

În viaţă curată şi în sărăcie trăiau în pădurile Sfântului Munte şapte călugări (sau 12, luându-ne după spusele unor pustnici) complet goi şi hrănindu-se ca păsările cerului, cu verdeţuri sălbatice, rădăcini, castane şi alune. Se spune că primeau Sfânta Împărtăşanie în peştera Sfântului Petru de la părintele Daniel, renumitul isihast. Nu ştim dacă ei mai sunt încă în viaţă.
Învăţatul călugăr, Spiridon Kambanaos, doctorul de la Marea Lavră, a scris despre aceşti «îngeri pământeşti şi oameni cereşti»: «Şi ce putem spune despre cei care locuiesc în zona Krya Nera, unde doar privirea lui Dumnezeu, Care vede toate, le poate ştii felul lor de viaţă?».

chrismon

Renumitul pustnic Damaschin de la Sfânta Ana, în timp ce săpa în jurul chiliei sărăcăcioase din apropierea Schitului Sfânta Treime, a descoperit trei sfinte trupuri întregi, care răspândeau o mireasmă cerească. Dis-de-dimineaţă, plănuia să anunţe Schitul Sfintei Mănăstiri Lavra despre această minunată descoperire. În timp ce se ruga, trei oameni cereşti au apărut în faţa lui cu priviri aspre şi au spus:
– Dacă am fi dorit, părinte Damaschin, să fim slăviţi de oameni, nu am fi venit să trăim pe aceste stânci, unde eram lipsiţi chiar şi de apă, pentru dragostea lui Hristos şi împărăţia cerurilor. Deci, pune aceste trei moaşte într-un loc ascuns, până la învierea morţilor.
Cu evlavie şi bucurie, cuviosul pustnic a făcut exact cum i s-a spus. A pus moaştele într-un loc ştiut doar de el şi neştiut de părinţii schitului.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Athosul neamului meu (IV) [proză]

Vezi textele anterioare:

Bruno Ştefan

La peştera Sfântului Atanasie – cel care a întemeiat prima mânăstire pe Athos – am întâlnit un pustnic român cu care am putut să vorbesc mai mult. Era tânăr – abia împlinise 32 ani – cu părul prins într-o coadă lungă, cu ochi mari, albaştri, foarte slab şi mic de statură. Începuse să cânte în faţa icoanei de la intrarea în peşteră cu atâta emoţie că toţi pelerinii au rămas muţi. Ochii îi lăcrimau în timp ce cânta, iar vocea tremurândă îi făcea cântarea gravă, dând multă solemnitate momentului. L-am îngânat şi noi când a început ”Cuvine-se cu adevărat” ca să aflăm ce l-a emoţionat atât.

Chilia Sf. Athanasie (1)Când văd o icoană a Maicii lui Hristos nu mă pot abţine să nu plâng şi să cânt. E atât de bună cu noi aici! Pe niciunul nu ne lasă să cădem şi ispite sunt aici cu duiumul.

Ce ispite aveţi aici, că femei nu-s, nici calculatoare, nici telefoane mobile, televizoare, bani, bunuri sau alte lucruri care fac cu ochiul omului de la oraş? – l-a întrebat un pelerin.

Astea-s mărunţişuri. Pe noi ne atacă dracii continuu pentru a nu ne împlini menirea. Bagă zâzanie-ntre noi, ne dau vedenii înşelătoare, ne întrerup în timpul rugăciunii, ne tulbură somnul, strică slujbele. Pentru un pustnic este şi mai greu, că nu are suportul celorlalţi călugări şi trebuie să lupte singur cu ei. Dacă nu are sprijinul Preacuratei nu poate rezista în pustie.

Îi plăcea să vorbească şi a început să ne întrebe pe fiecare dintre noi cu ce ne ocupăm şi ce probleme întâmpinăm. Aflând că suntem câţiva sociologi în grup, a început să ne vorbească despre teoriile lui Max Weber privind rolul protestantismului în naşterea capitalismului, contrapunându-i o teorie despre dezvoltarea statelor răsăritene pe baze ortodoxe. Făcea numeroase comentarii pe marginea ideilor sociologilor clasici (în special Emil Durkheim, Georg Simmel şi Vilfredo Pareto), dar era la curent şi cu cărţile unor sociologi recenţi. I se păreau lipsite de profunzime ideile lui Dan Clawson şi Michael Burawoy şi nu putea înţelege cum au ajuns ei în fruntea asociaţiilor americane şi internaţionale de sociologie. Se vedea că îi citise pe George Ritzer şi Raymond Boudon ori Robert Jackall, că îi admira pe Talcott Parsons şi Mary Douglas şi îi dispreţuia pe Amitai Etzioni şi Georges Friedmann. Auzind că sunt şi doi psihologi cu noi a trecut la reinterpretarea ideilor lui Sigmund Freud şi Jacques Lacan din perspectivă creştină, la deconstrucţia teoriilor lui Erich Fromm şi Serge Moscovici. Citise recent ”Inteligenta emoţională” a lui Daniel Goleman şi ”Capitalul intelectual” al lui Leif Edvinsson şi îi venise ideea să scrie ceva despre capitalul monahal sau inteligenţa credinţei. Am stat mai bine de 10 ore în discuţii despre sociologie, psihologie, filosofie şi teologie cu cel mai educat monah întâlnit vreodată. Dar mai presus de educaţia lui îi admiram trăirea duhovnicească. Pentru el cunoaşterea ştiinţifică trebuia să ajute la cunoaşterea lumii lui Dumnezeu, cunoştinţele teoretice trebuiau să lumineze perspectivele veşniciei. Mulţi dintre sociologii şi psihologii pe care-i citise îi păreau lipsiţi de orizont spiritual, erau asemeni croitorilor care se specializau într-atât în realizarea unei cusături încât nu mai ştiau altceva, nu mai ştiau să facă o haină în întregime, nu mai vedeau cum se aşează ea pe om şi nu mai vedeau cum se aşează ea printre hainele purtate de ceilalţi oameni în societate. Mai presus de inteligenţa unor teoreticieni, ce consta din suma unor adevăruri raţionale, acest pustnic preţuia înţelepciunea, adică înţelegerea mai profundă a lumii lui Dumnezeu şi trezirea unor conştiinţe.

Ne inviţi la chilia ta? – l-am întrebat într-un târziu.

Cu plăcere – mi-a răspuns, dar trebuie să plecăm în zori, căci avem multe ore de mers.

După ce a mers la culcare la schitul Prodromu, l-am întrebat pe un alt călugăr cine este acest pustnic atât de citit. Am aflat că este ucenicul celor şapte mari pustnici ai Sfântului Munte, ceea ce ne-a sporit admiraţia faţă de el. Dimineaţă am plecat spre vârful muntelui, pe poteci înguste. Chilia lui era o mică peşteră aflată la o altitudine de peste 1.700 metri, lărgită şi închisă cu câteva materiale improvizate (o tablă, câteva scânduri legate între ele cu sârmă). Dar în interior erau rafturi tixite cu cărţi – cred că avea peste 1.500 de cărţi, reviste, broşuri. Iar în lada care-i ţinea loc de pat erau zeci de caiete cu însemnări şi comentarii.

1 ASKITIS 1880Ce înseamnă să fii ucenicul celor şapte pustnici nevăzuţi? – l-am întrebat, arătându-i că ne-am informat despre el.

Asta presupune să duc mesajele lor acolo unde trebuie: la stareţi, la călugări sau pustnici ori chiar şi în afara muntelui. Şi să-i ţin la curent cu ideile pe care le vehiculează unii atei sau oameni de ştiinţă referitoare la credinţa în Hristos.

Chiar sunt nevăzuţi cei şapte pustnici? – l-a întrebat un cumnat.

Mai degrabă nu vor să fie văzuţi. Coboară foarte rar la poalele muntelui şi nu ţin legătura decât cu duhovnicii lor. Treburile cu lumea le rezolvă prin intermediul meu.

Putem să-i vedem şi noi dacă tot suntem în preajma lor?

N-ar fi deloc bucuroşi de oaspeţi. I-aţi sustrage de la treburile lor.

Am ieşit din peşteră, lăsându-i pe ceilalţi pelerini să discute cu pustnicul. De jur împrejur era pace şi multă linişte; în depărtare se vedea marea lină, de un albastru azuriu iar vârful muntelui părea la o aruncătură de băţ. Doar vântul se mai auzea uneori, când îşi schimba direcţia şi se ciocnea de stânci. Simţeam nevoia să fac ceva, să-mi exprim bucuria că am ajuns atât de sus. Am scos flautul şi am început să cânt un fragment din ”Sonata în sol minor” de Johann Sebastian Bach. Sunetul flautului spărgea liniştea muntelui. Notele ieşeau cu atâta acurateţe de parcă învăluiau crestele muntelui cu armonia lor, iar ecoul îngâna Sonata în surdină ca şi cum o orchestră mă acompania. La un moment dat am auzit alte sunete. Un pian mă acompania. Dar sunetele veneau de undeva departe, aduse de vânt. M-am oprit să ascult cu atenţie. Cineva continua Sonata lui Bach la pian şi pe măsură ce auzeam mai bine recunoşteam pianul, căci sunetul lui era diferit de pianele de cameră – mai puternic, mai grav, mai amplu, iar notele înalte aveau rezonanţă metalică. Era pianul meu de concert pe care-l vândusem vecinilor de la etajul 8 când ne mutasem din Drumul Taberei.

Andrei! – am ţipat şi am început să fug în direcţia de unde venea sunetul. Dar era undeva departe, iar când am cotit după câteva stânci l-am pierdut. Am început să cânt din nou pentru a-l provoca să-mi răspundă. Iar el a continuat să cânte cu mai multă putere. După câteva minute l-am localizat – venea dintr-o peşteră aflată deasupra mea la vreo 200 metri.

M-am căţărat cu greu pe stâncile aproape netede, negăsind poteca de acces. În faţa peşterii mă aştepta vechiul meu prieten din copilărie.

Andrei! – l-am strigat bucuros de revedere.

Antim acum – m-a corectat el. Ieroschimonahul Antim.

Emoţia revederii după 16 ani ne-a cuprins pe amândoi. Ca să ne stăpânim lacrimile am început să cântăm ca-n vremurile copilăriei şi adolescenţei. În timp ce cântam ne uitam unul la altul să vedem ce schimbări a făcut timpul cu noi. Eu mă îngrăşasem, iar el slăbise foarte mult. Eu chelisem iar părul lui era mai bogat ca în tinereţe, prins în coadă la spate. Ridurile îmi brăzdau faţa, pe când pielea lui era netedă în dreptul ochilor. O barbă deasă, albită pe alocuri îl făcea şi mai slab. Degetele mele deveniseră groase şi butucănoase, pe când ale lui erau slabe şi subţiri. Ochii mei erau opaci şi reci, pe când ai lui erau blânzi şi calzi.

Pustnicul cel tânăr şi educat a venit imediat vrând să se scuze că din cauza lui l-am deranjat şi am înţeles că Antim era maestrul lui.

Tu eşti unul din cei şapte? – l-am întrebat mirat. Cum ai ajuns la acest nivel?

A zâmbit jenat că am aflat cât de sus a urcat în ierarhia athonită şi a încercat să schimbe vorba, dar văzând insistenţa din privirea mea mi-a spus modest:

Am avut maeştri buni. Am stat lângă cei mai înduhovniciţi călugări de pe Sfântul Munte.

Povesteşte-mi cum a fost – l-am rugat. Ce te-a impresionat cel mai mult la cei lângă care ai stat?

P. Dionisie ColciuPrimii ani am stat lângă părintele Dionisie Ignat de la Colciu, de lângă Vatopedu. El m-a învăţat să lupt cu patimile trupeşti şi cu ispitele. Prima oară prin scoaterea din inimă şi din cap a ideii că sunt cineva, prin smulgerea egoismului din suflet. A doua oară prin smerita şi constanta rugăciune – să nu treacă prea multe clipe fără să mă rog. A treia oară prin spovedania sinceră şi deasă – duhovnicului trebuia să-i spun toate, să nu mă ruşinez şi să-i ascund păcatele ori ispitele care nu-mi dădeau pace, oricât de mici şi de neînsemnate mi se păreau. A patra oară să muncesc necontenit – să-mi ţin trupul şi mintea ocupate cu lucruri de folos. Dar eu voiam să mă înveţe cum să capăt harul vederii în duh, că mult m-am tulburat când am auzit că i-a spus prinţului Charles al Marii Britanii că va avea curând o mare tragedie în familie. La câteva zile după vizita prinţului la avva Dionisie a murit prinţesa Diana în accidentul de care-ai auzit. ”Cum ai aflat părinte ce urma să se întâmple? – îl întrebam deseori. ”Rugăciune multă fiule – îmi spunea. Dacă nu opreşti rugăciunea ajungi să capeţi harul vederii în duh”. Dar până a murit tot n-am reuşit să capăt acest har.

M-am mutat la Prodromu şi am stat lângă părinţii Petroniu Tănase şi Iulian Lazăr, călugări smeriţi şi plini de bunătate. Într-o zi l-am auzit pe părintele Iulian întrebându-l pe un pelerin de ce nu a mărturisit până atunci avortul pe care l-a făcut soţia lui la presiunile lui în iunie 1990. Am rămas cutremurat de această clarviziune la fel ca pelerinul care a fost întrebat şi am stat pe capul lui până m-a învăţat tainele. ”Uite fiule îţi spun pe limba ta, că te pricepi la internet şi calculatoare. Rugăciunea inimii face conexiunea la un altfel de internet decât ăsta de pe calculatoare. Dacă dai căutare pe internetul ăsta virtual n-o să găseşti nimic despre mine, despre tine sau despre cei de-aici, sau doar lucruri nesemnificative. Dar cu rugăciunea inimii faci conexiunea la internetul divin şi acolo găseşti despre noi toate păcatele şi faptele bune, toate cele făcute şi gândite şi ai să vezi şi cele ce vor urma. Trebuie să ai conexiunea bună şi pentru asta nu trebuie să slăbeşti rugăciunea nici când dormi, când mănânci sau când lucrezi. Cum ai slăbit rugăciunea cum nu mai vezi bine şi vin ispitele să te convingă că ce ai văzut mai înainte e înşelare ori închipuire”. Dar părintele Petroniu a fost cel care a stat lângă mine la fel ca un antrenor şi nu m-a lăsat până n-am ajuns la ”olimpiada duhovniciei” – aşa cum îi plăcea lui să spună. Apoi m-a trimis în pustnicie, de unde am fost luat ca ucenic al celor şapte mari pustnici şi apoi am ajuns unul din ei după ce s-a dus la Domnul cel mai vârstnic dintre ei.

Ştii a cui a fost peştera asta cu multe secole în urmă? – m-a întrebat după o scurtă pauză. A primului Daphne care a intrat în grupul celor şapte. Simte-te ca acasă. Uite icoana cu chipul lui, pictată de un ucenic de-al său. Vezi cât de mult semăna cu bunicul tău? Vreau să te duc undeva. Bănuiam că ai să vii odată şi-odată aici şi ţi-am pregătit o surpriză.

chilia-panaghiaAm pornit la vale după el. În jos se vedea schitul Panaghia – schitul aflat la cea mai mare înălţime de pe Athos. Am început să ocolim un vârf de munte pentru a ajunge pe celălalt versant al lui. O construcţie mică ridicată ca o prelungire a unei stânci m-a făcut să înţeleg că am ajuns unde trebuia. Antim a descuiat poarta şi am pătruns într-o clădire mai mare decât se vedea din exterior.

E muzeul neamului Daphne. Eu l-am făcut – mi-a spus mândru. Hai să-ţi spun despre fiecare lucru de-aici. Prea multe n-am reuşit să găsesc pentru că neamul tău a lăsat puţine urme materiale: două icoane – una cu întemeietorul neamului şi alta cu primul mare pustnic, trei poze cu bunicul tău – una făcută în 1945 cu cuviosul Dometie, alta tot cu el făcută în Bucureşti în 1975 şi alta cu cuviosul Arsenie tot de-atunci, o poză cu tatăl bunicului tău făcută în 1921, o frescă de la o biserică părăsită de trei veacuri cu un soldat care aduce mult a daphniot, un cufăr îmbrăcat în piele sculptată, pe alocuri scorojită, cu sertare de mesteacăm, ticsit cu manuscrise şi cărţi bisericeşti uzate, pe care se văd picăturile de ceară, cufăr ce a fost donat mânăstirii Filoteu de Nichifor Daphne la 1342 – se vede inscripţia pe pielea din interior, un vechi clopot ce chema călugării la trapeză la mânăstirea Hilandar, donat de Dragan Dafinovici la 1631 – cel mai probabil din ramura sârbească a neamului tău, corespondenţa purtată de Serghei Dafinov cu cuviosul Siluan Athonitul în anii 1898 – 1903 în limba rusă, scrisorile trimise de Iorgu Dafinou stareţului de la Zografu (în bulgară), copii după actele de danie făcute de diverşi daphnioţi greci, valahi, moldoveni, ruşi şi bulgari. Mobila asta grea, din chiliile de protocol de la Iviru a fost donată tot de un Dafinoiu la 1840. Cel mai mult îmi plac scrisorile bunicului tău către cuviosul Dometie. Auzi aici ce-i scria în 1957: ”Te plângi că vezi pe unii călugări că nu mai au bucuria credinţei şi îşi caută mângâiere nu la Maica lui Hristos ci la lumea din afara Sfântului Munte. Adu-le aminte ce le-a spus Mântuitorul apostolilor: în lume necazuri veţi avea. Convinge-i că lumea lor e mânăstirea, chilia şi că acolo lumea astălaltă nu intră să-i smintească. În inima lor şi la Preacurata Împărăteasă trebuie să caute bucurie, că Ea i-a ales să păstreze credinţa vie. Cum pot eu să ţin piept acestei lumi dacă şi ei se tem şi nu mai cred? Ei sunt lumina lumii noastre şi mireasma rugăciunilor lor se simte în orice colţişor de ţară. Adu-le aminte cum i-a apărat Preacurata Doamnă în războaiele astea mondiale şi au scăpat fără sacrificii. Mâna Ei i-a călăuzit, dragostea Ei i-a ocrotit şi au trăit secole fără să plătească nici un impozit, fără să fie robi. Aici rău ne-a lovit comunismul fiarei, dar răbdăm strângând din dinţi, iar gândul la raiul vostru ne luminează viaţa. Spune-le să-şi păstreze curăţenia feciorelnică, smerenia şi ascultarea, că altfel iadul de aici îi va cotropi şi pe ei, dar atunci nu vor avea o torţă să le mai lumineze viaţa dacă sting făclia athonită a credinţei în Hristos. Dumnezeu să te binecuvânteze să poţi să lupţi cu vrăjmaşii care le dau târcoale şi să-i întăreşti în părţile slabe!” Vezi tu, neamul Daphne n-a lăsat obiecte materiale prea multe, deşi a dat mereu odoare şi bani către mânăstiri, dar a lăsat altceva celorlalţi călugări: convingerea că nu sunt singuri, părăsiţi aici în pustie, că nevoinţa lor este cunoscută şi preţuită în afară, că ea le dă celorlalţi oameni forţa de a rezista încercărilor vitrege, de a-şi aşeza viaţa pe nişte valori perene. Seara, când stau singur în peşteră, la lumina slabă a unei lumânări şi citesc acatistele şi pomelnicele ştiu că rugăciunile mele lucrează şi apără sufletele celor de-acasă. Uneori simt cum intru în legătură cu ei şi le spun ce să facă şi legătura asta mă face să uit pustiul care mă-nconjoară şi frigul de-afară care le îngheaţă labele coioţilor din jur.

Ceva mai departe, Antim aranjase un osuar cu craniile daphnioţilor îngropaţi pe Athos. Erau zeci de cranii şi probabil mai există alte zeci nedescoperite. Toate erau la fel – nu găseam nici o diferenţă între ele, deşi el le etichetase pe fiecare cu numele şi perioada aproximativă în care au trăit. Privindu-le îmi dădeam seama că oamenii ăştia au trăit cu adevărat, au iubit, au muncit, au păcătuit şi l-au mărturisit pe Hristos cu o forţă a credinţei pe care noi nu o mai găsim la cei din jur. Mi-i închipuiam pe toţi Dafinoii de două mii de ani obsedaţi de menirea lor de apărători ai Athosului. Dar vremea lor îmi părea foarte îndepărtată. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, părintele Antim mi-a spus:

Nu-i aşa de greu să fii ca ei. E destul să te gândeşti că şi lor le-a vorbit Preasfânta Stăpână a Muntelui, că şi ei erau oameni cu slăbiciuni, cu frici şi păcate, dar nu şi-au abandonat datoria. Şi alţii, cărora Maica Domnului nu li s-a arătat au făcut fapte mai mari şi s-au jertfit pentru Hristos. Oricine poate aprinde flacăra creştinismului în inima lui şi în inimile altor oameni. Trebuie doar să vrea.

19 septembrie 2013

O întâmplare minunată din Sfântul Munte Athos povestită de Părintele Arsenie Boca (pe atunci tânărul diacon celib Zian Boca)

Lucram de cateva zile sa reconstruim treptele care coboara dinspre schitul Prodromu la pestera Sfantului Athanasie. Pestera se afla aproape in buza marii, la vreo 50 de trepte deasupra ei. Foloseam materialul existent chiar de acolo, bucati de roca destul de tare si pe care o fasonam cu dalta si cu barosul. Lucram cu Porfirie si Dometie de la chilia Sfantul Ipatie, dar primisem ascultarea de la Parintele Arsenie Mandrea, staretul Prodromului. Pentru mine era un fel de plata sau troc ca sa mi se ingaduie sa copiez din biblioteca bogata in manuscrise pe Parintii Filocaliei.

Era o misiune pe care am primit-o de la Vladica Nicolae Balan si de la Parintele Profesor Dumitru Staniloae. Trebuia sa facem munca de ocnasi, spargeam si fasonam dalele de piatra apoi le trageam cum puteam de la vale la deal. Mai foloseam bate rotunde din lemn de castan si niste capete de funii foste parâme ale corabiilor din cea trecuta vreme, ce miroseau a mare, a alge si a peste. Mi-era o sete si o foame, gura mi-era năclăită si amară, soarele ne batea dar nu ne prea incalzea in timpul ce greu se desprimăvăra, de inceput de aprilie. Ma gandeam la sfintii de pe Muntele Sinai care si ei au carari in trepte pe drumul spre piscul muntelui unde Moise a primit tablele legii – Tora. Incercam sa-mi aduc aminte din liceu cate trepte erau pe muntele Sinai. Aici aveam de lucrat vreo 300. Porfirie care era mai solid ca mine imi striga in ureche:

- Pune mana Ziane, ca-mi rupe bolovanul laba piciorului; tu Dometie ce faci? Te-o batut soarele in cap? Tine cu forta!

M-am trezit din reverie si mi-am opintit muschii din toate puterile. Greu canon aveam. Canonul nu e greu daca te ajuta Maica Domnului- Panaghia, Doamna si Stapana Muntelui sfant. Dometie incepu sa cante: Axion Estin. Vrednica esti, un fel de Ave Maria.

- Si cu rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si a Sfantului Athanasie Athonitul, care si el a murit cand s-a dărâmat schela si i-a cazut bolta in cap, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi pacatosii. Prinde bine, Ziane, ca deseara mancam o ciorba de radacini indulcita cu miere din butoiul fratelui Gavriil, daca ne facem treaba. 

- Amin, rosti sec Porfirie. Dometie, tu vrei sa fii al doilea Cucuzel pe Sfantul Munte? Daca vrei sa te indumnezeiesti, bine, fa-o, ca si eu vreau, dar nu mi se pare corect sa ne tii fara un strop de apa. Omul trebuie sa bea zilnic doi litri de apa, asa zice medicul de la Vatoped, Siluan, noi nu am avut toti trei un litru astazi. Du-te si adu niste apa de mare sa-mi ud gura, fugi! Inca n-ai venit?

- Esti prea dur frate Porfirie cu Parintele Dometie, e mai slabut el de constitutie, am intervenit eu. Priveam in jos dupa Dometie care mergea de parca zbura. Marea se involbura si lovea in valuri inspumate stancaria de pe faleza. Cred ca va trebui sa ne ducem sa facem o baie de apa sarata pana mai e soare. Ma dor si pe mine oasele, mi-a intrat igrasia si raceala zidurilor pe care le-am pictat. Chiar vroiam sa te intreb frate Porfirie, ce meserie ai avut inainte sa te tunda in calugarie?

- Am fost mecanic de utilaj greu! Parintele staret Arsenie m-a intrebat ce meserie am si asa am ajuns maistru constructor de trepte in piatra. Ai grija Ziane cum te proptesti in coada ţapinului ca daca o rupi nu mai am alta aici, si o sa te trimit sus in paduricea schitului sa tai una noua.

- Am taiat vreo cinci cozi si le-am pus la uscat luni cand tu erai la moara de lemn, adica la gater, langa Manastirea Iviron, asa ca maine o sa mai montam doua ţapine!

- Stii ca imi placi diacone de la Sibiu, chit ca nu prea ai voce sa canti, dar te duce mintea!

- Am vrut sa ma fac aviator. Dar ca sa intru la Cotroceni la scoala de aviatie imi trebuiau bani multi si mama nu avea de unde sa-mi dea nici daca-si vindea casa! Singura scoala unde urma sa primesc bursa a fost la teologie. Si cu toate ca eram un copil credincios de mic nu m-am simtit vrednic sa ma fac preot. Mama voia sa ma insoare.

- Dar tu nu si nu! Nu te-ai insurat, dar cum esti diacon? Te-a hirotonit celibatar?

- Da, m-a hirotonit pe incredere ca nu o sa ma insor dupa ce am primit treapta diaconiei. Ia spune ai adus scripetele pe care ti l-am cerut daca tot ai fost la moara de lemn de langa Iviru? M-am gandit ca daca nu gasim acest scripete, trebuie sa facem unul, lucram cu unelte rudimentare.

- Cum ai zis? Nu am auzit acest cuvant si nu l-am gasit in nici un ceaslov!

- Rudimentum, pavimentum, ornamentum, postamentum, testamentum, instrumentum, sacramentum…

- Esti poet? Nu te juca! Tine bine coada ca se dezvârte vârtejul si ne plezneste de ne rupe mainile. Crezi ca e usoara calugaria aici la Sfantul Munte? Si mai ducem si o saracie lucie ca ne tin grecii cum vor ei, in ciuda ajutoarelor pe care voievozii nostri romani le-au trimis aici la Sfantul Munte. Imi place sa cred ca daca facem scripetele pe care mi l-ai desenat o sa ridicam mai usor lespezile astea. Am sa ma duc maine si am sa fur un scripete de la Meghisti Lavra, am vazut eu ca aveau vreo trei in depozitul de langa Arsana unde acosteaza vaporul cand vine cu butoaiele cu ulei si vin de la Atena.

- Dar furtul este un pacat, intervine Dometie care tocmai ajunse cu caldarea in care avea apa de mare.

- Bine ai venit cu apa sarata, ia da sa-mi spal putin gura.

Porfirie isi scufunda palmele in galeata si bău din pumni apa sarata.
Mai lasa-mi si mie, am zis, nu o bea toata.

In vreme ce Porfirie se spala, Dometie recita: “Cand vine Domnul la tine te dezlegi de toate, nu numai de nedreptatile tale ci si de toata dreptatea ta! Cand stai in fata Domnului esti mai presus de lumea aceasta, mai presus de trancaneala si carteala vietii; ai, cu un cuvant, ceva din linistea mai presus de lume a lui Dumnezeu.

- Amin, zise Porfirie, nu te stiam asa patericos, din ce Parinte al patericului ai scos cuvantul acesta de folos? Parca nu ai fi fiu de cioban de la Tilişca, măi Dometie!

- Din Sfantul Arsenie care a pustnicit in pustia Sketica de langa Nil din Egipt. El era unul care tacea mult si asa, prin trezvie, isi alegea gandurile si vorbele indepartandu-le pe cele rele si fara de folos. Cu harul Prea Sfantului Duh a ajuns la isihie inca de tanar.
Se lăsă o tacere placută, Porfirie nu mai zicea nimic, mai mult ca sigur că, cugeta in mintea lui mai putin scolita in ale teologiei, cumpanea vorbele pe care le rostise Dometie। Erau vorbe cu greutate. Dometie rupse tacerea:

- Mă trimitea tata cu oile pe la noi pe sub munte. Acolo intr-o viroagă era casa unui calugar plecat de la Foltea din Sălişte. Era un fel de stână din piatră acoperită cu niste capriori de brad pusi unul langa altul si acoperiti cu pamant batut. Parintele Achim era mic de statura, cam crăcănat si cu o barbă până la genunchi. Avea niste ochi albastri ca marea, asa cum ii are Parintele diacon Zian!

- Mama mea, Creştina avea ochii albaştri, (mama Parintelui Arsenie Boca n.n.) ea m-a harazit din pântecele ei să mă fac preot. Acum mi-am adus aminte de ea că nu i-am scris de peste un an de zile. I-am spus că vreau să mă călugăresc şi s-a supărat. Nu-i mai scriu pentru că vreau să o învăţ să uite de mine. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, voi ce ziceţi?

- Nu stiu, răspunse Porfirie, tu eşti cu mai multă şcoală ca mine। Ori îi scrii ori nu-i scrii ea tot se gândeşte la tine, că e mamă .

- Trimite-i o scrisoare ca se va bucura sa primeasca din Grecia si se va lauda la vecini cu baiatul ei care a ajuns la Sfantul Munte, Gradina Maicii Domnului।

- Asa o sa fac, daca zici tu, Dometie.

- Parintele acela de la noi, Achim, m-a invatat sa citesc si mi-a dat cartile lui sa ma uit prin ele. Cand mergeam cu oile, iesea si el la deal cu traista, ne opream si ma invata. A fost tatal meu duhovnicesc. La el a venit un Parinte de aici de la Sfantul Munte ca sa mearga prin sate sa adune pomeni si pomelnice pentru restaurarea manastirii Zografu unde este steagul lui Stefan cel Mare cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Asa am auzit eu de Sfantul Munte pentru prima oara, aveam doar 13 ani. El era roman si traia intre greci. Mai intai a fost la chilia Nasterii Maicii Domnului pe mosia Manastirii Vatoped, si l-a avut duhovnicesc pe Nicodim ucenicul schivnicului Arsenie. Acest Arsenie era mare sculptor in lemn si marmura. De la el au ramas multe obiecte frumos lucrate, cruci, candele, potire, felinare, vase de flori… a lucrat si doua sculpturi legendare: Rastignirea si A doua venire, vreme de 15 ani.

- Am auzit si eu de Arsenie acesta dar nu l-am vazut, vorbi si Porfirie! Se spune ca pe Arsenie l-a luat Maica Domnului sub mantie si l-a dus pe varful Athonului ca sa completeze numarul celor 7 pustnici care se roaga pentru pacea lumii si traiesc fara mancare si fara apa, doar cu cuvantul lui Dumnezeu.

- Te cred, interveni Dometie, am auzit si eu intr-o zi de hramul Sfantului Munte si de aceasta traditie, pe 6 august, cand am urcat in vârf. Vorbeau niste pustnici care stateau la lumina unui opaiţ chiar sub varf intr-o pestera sa se odihneasca. Era pe la ora 4 dimineata, eu eram cu Pelaghie, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris. Acesta citea dintr-o carte scrisa de Ilie Miniat. Parintele Evghenie avea vreo 80 de ani si s-a suit pe munte pana in varf. El s-a dus la sihastrii care povesteau in pestera si am auzit ca a murit Parintele Hrisogan din cei 7 stalpi neclintiti ai Athosului si ca va fi inlocuit de Arsenie sculptorul. Se zice ca printre cei 7 stalpi ai Ortodoxiei era si veghetorul Parinte Varnava, dascal al rugaciunii lui Iisus si românii Martinian, Iona si Teofilact care s-au randuit unul pe altul in ceata celor 7. Acestia toti erau sculptori: faceau linguri, faceau căni si doniţe, cofăiaşe pentru ulei sau vin.

- Dar de Părintele Iona ai auzit tu, intrebă Porfirie, a fost un om cu scoala multa, a tradus doua carti ale Sfantului Nicodim Aghioritul: Războiul nevăzut si Paza celor 5 simturi. Desena si frumos! Am vazut desenat trupul omului si inima scoasa din trup si plamanii. Practică rugăciunea inima, pe respiratie si pe şezutul în scăunel .

- Zise Dometie: oamenii din ziua de astazi nu au harul lui Dumnezeu। Si daca uneori au putin har ei il indeparteaza prin gandurile rele. Atunci diavolii stau cu ei.

- Ptiuhh, ucigă-l Sfânta Cruce ! rosti Porfirie! Nu e bine să amintesti de necuratul, că uite m-am lovit la picior si mi-am spart si bocancul. Părinte Ziane, de ce n-ai adus o pereche de bocanci noi din România?

Eu taceam, si ascultam pe acesti parinti minunati athoniti। Soarele apunea dinspre varful mutelui. In lumina lui puteam vedea undeva pe peretele muntelui o chilie atârnată ca un cuib de rândunea. Se vedea si o figura de om care intra si iesea in acel cuib minunat atarnat de peretele muntelui. Din pozitia de unde lucram noi nu prea puteai vedea multe. Inspre mare nu aveai ce vedea pentru ca marea aici este foarte nelinistita, sunt curenti marini si vapoarele nu se apropie caci s-ar scufunda. Daca ne imaginam Sfantul Munte ca un vapor, locul unde lucram noi la pestera Sfantului Athanasie ar fi prora vaporului, adică vârful acestuia. Parcă citindu-mi gândurile Dometie spuse cu glasul lui dulce si cântat:

- Mari si minunate sunt lucrurile tale, Doamne, că Tu toate cu intelepciune le-ai facut! Aici e un loc sfânt, aici a venit Maica Domnului cu Sfantul Ioan Evanghelistul purtati de furtuna. In loc sa ajunga in Cipru la Lazăr cel inviat a patra zi de Domnul Iisus care era Episcop acolo, au ajuns cu corabia aici. Au cazut statuile idolesti si dracii au iesit din ele strigand: A venit Maica Domnului, sa fugim!

- Doamne, miluieste si ajuta-ne sa terminam treptele, zise Porfirie!

- Maica Domnului face multe minuni, zise Dometie। Maica Domnului din icoana Portăriţa, care a venit plutind pe mare, i-a redat vederea unui Părinte, Nectarie. Iar Maica Domnului din icoana Axion Estin l-a scăpat de la înec pe călugărul Dorotei cand se rasturnase luntrea in care pescuia si el era inghitit de valuri. Dar sa vedeti cum s-a intamplat : Dorotei era păzitorul si lumânărarul acestei icoane in biserica Protatonului din Karies. Când se scufunda în mare a strigat din adâncul inimii: Maica Domnului, eu, slujitorul tău, mai mulţi ani te-am slujit si te-am păzit, acum auzi-mă si Tu pe mine că mă prăpădesc in valuri.

- Se inserase de-a binelea si mai aveam de transportat două lespezi। Cand te rogi si vorbesti despre sfinti si mai ales despre minunile Maicii Domnului munca ta are un spor nebanuit. Lucrul sporea ca in povesti. Asa fac toti calugarii athoniti, in timp ce lucreaza la ascultarea pe care le-a randuit-o staretul si vorbesc despre oameni luminati si sfinti. Lucrul sporeste cand Dumnezu miluieste.

Dometie zise:
- Am ajunat toata ziua, mi-i sete cred că am vedenii, vad mereu o făptură acolo sus pe zid la chilia aceea si stiam ca e părăsită! Este curios sau este o minune. Acum parcă are figură de leu, acum parcă are de om, voi nu vedeti?

- Să te lămurească diaconul Zian că el e pictor, eu sunt un simplu călugăr fără scoală!

- Da, am intrat si eu in discutie, cei 4 Sfinti evanghelisti au cate o fiintă lângă ei ca simbol si chintesenţă a mesajului din Sfanta Evanghelie pe care a scris-o fiecare! Sfăntul Matei, care a fost vameş inainte sa-L cunoască pe Mântuitorul are simbolul Ingerul. Marcul are viţelul, Luca are leul, Ioan are vulturul.

Se auzi o bubuitură ca atunci când s-a rostogolit un bolovan pe pietrele de jos. O voce tulburătoare rosti “Zian Boca, din România să-i scrii mamei tale scrisoare că, dacă nu, va muri si o ai pe suflet. Stiu ca esti fecior si că nu te-ai atins de femei dar eşti mândru ca eşti pictor şi că ai tăiat cadavre la facultatea de medicină din Bucureşti, va trebui să posteşti, să te rogi şi să tai 100 de beţe din castan ca şi canon de ispăsire”.

Noi tocmai ne opinteam toti trei să impingem un bolovan mare pe două beţe de castan puse ca role. Dar să impingi la deal este neasemanat de greu. Am simtit deodata ca se usureaza povara si bolovanul merge la deal ca tras cu o funie de sus de către cineva sau de o maşinărie cerească!
Dometie sesiza si el ce se intampla si exclama: Nascatoare de Dumnezeu! A venit Sfantul. Intr-adevar langa noi era o faptura parca om, para fiara, cu barba pana la pamant si un par ca o coama de leu. Impingea cu noi la bolovan. El era cel care facea ca bolovanul sa mearga parca tras de cineva de sus. Rosti:

- Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu…

Avea o voce ingereasca, nici tipatoare, nici ragusita dar placuta. Mi-am adus aminte de un tenor care canta in corul catedralei mitropolitane din Bucuresti. Toti cantam “Cuvine-se cu Adevarat” Vocea mea care nu era exersata la cantat a capatat inflexiuni melodice si scotea sunete placute pe care nici eu nu le cunoasteam pana atunci. Canta si Porfirie cu vocea lui de bas iar Dometie ne intrecea pe toti. Eram ca in rai. Patru fapturi care pe buza unei prapastii o preacinsteam pe Maica Domnului. Mintea insa imi zbura in satul meu natal la Vata de Sus. O vedeam pe mama ingenunchiata la icoana Preacuratei Fecioarei Maria cum se roaga si cum plange cu poza mea in mana. Faptura de langa mine, cu barba lunga imi spuse:

- Pe mama ta o cheama Creştina si e vaduva! Cand te-a adus pe lume, te-a afierosit Domnului si bisericii.

M-am cutremurat, ca aveam langa mine un Sfant, un Prooroc care-mi stie trecutul si numele.

- Parinte, cum te cheamă si cine esti? intreba Porfirie.

Strainul nu raspunse.

- “Nu va temeti de Parintele Staret Arsenie ca nu va pedepseste pentru ca nu v-ati dus la vecernie. Stiati ca cei noua stalpi ai Athosului vin anul acesta de Sfintele Pasti sa slujeasca Sfanta Liturghie in schitul Prodromul? Unul dintre ei este Parintele Matei din Caracalu, un om foarte smerit care slujeste Liturghia zilnic prin chilii si prin colibe unde este un Sfant Antimis. Va sluji Liturghia pana la ultima lui suflare. Anul acesta de Pasti va ninge pe varful Athonului. O sa ne vedem de Inviere. Frate Zian, nu uita sa-i scrii mamei tale”.

Eu nu ma mai puteam minuna de cele ce se petreceau. Parintele sau fratele care vorbise s-a facut nevazut dintr-o data. Parca ma atragea ca un magnet sa ma uit dupa el. Era deja noapte. Nu mai puteam sa ma uit dupa el. Porfirie punea uneltele una langa alta, ca sa le avem maine dimineata in ordine. Dometie era cuprins de o placuta emotie si ca intotdeauna, canta un imn. Se auzi vocea fapturii care tocmai plecase, a preabunului Parinte. Nu stiam cum il chema, dar eram atras inspre in sus si am inceput sa urc repede. Poteca se lumina de o lumina albastruie ca de arc electric, lumina care venea de la faptura minunata ca de la un rug ce ardea pe munte deasupra noastra. Dupa mine urca Porfirie gafaind, si apoi Dometie cantand. Sfantul nostru ne lumina drumul spre varful Muntelui. Era un dar dumnezeiesc nesperat caci noaptea se lasase si fara lumina ne-am fi pravalit in abis si ne-am fi pierdut vietile. Porfirie zise:

- Sunt de zece ani pe Sfantul Munte si nu am trait nici o minune pana astazi, dar astazi mi s-a aratat mila lui Dumnezeu prin acest Sfant! Stai Preasfinte, si nu fugi, caci vedem lumina ta ca pe un far calauzitor si putem urca muntele fara sa cadem in prapastie.

- Minunat este Dumnezeu intru Sfintii sai, vorbi si Dometie in psalmi। Frate Ziane, azi ai primit botezul cu foc si cu proorocie, caci ti s-a vorbit tie de sus.

Eu nu vorbeam nimic, eram cuprins de o sfanta emotie si de o caldura nemaitraita. Imi facea bine, caci din pricina frigului care se lasase la malul marii, eram inghetat. Am ajuns pe buza Muntelui, la crucea din lemn de dafin. Sfantul nostru se departa dar inca ne lumina cu faptura lui Indumnezeita. Vedeam poteca ce duce catre schitul Prodromul. Sfantul mergea inaintea noastra, dar parca sarea ca o roata de foc, ca o pasare inrosita. In spatele meu, Parintele Porfirie se inchina si recita ritmic, gafaind: “Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Dometie canta: “Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati”. Dâra de lumina intra inaintea noastra pe poarta manastirii, si noi dupa ea.

Ajunsi in poarta care tocmai se inchidea, ne trezi din revelatie vocea barbateasca a Parintelui staret Arsenie Mandrea, venit el insusi sa inchida portile manastirii.

- Cate trepte ati lucrat, parintilor?

- Unsprezece, raspunse Porfirie!

- Bine, consemna staretul Arsenie. Puteti merge sa cinati la trapeză. Domnul sa fie cu voi. Sa va treziti cand incepe utrenia cu catismele.

- Amin, concluziona Dometie.

Am alergat la spalator si ne-am spalat cu apa rece, inghitind si cateva guri, dar parca nu mi-era sete, desi nu bausem toata ziua nici o gura de apa. Nu bausem nici din apa sarata, aceea pe care o adusese Dometie din mare. M-am dus in camera mea si m-am intins pe patul tare, athonit, pe burta, ca ciobanii, caci si oasele ma dureau si muschii de efortul zilei.

Sufletul insa imi era luminat si fericit. Astazi pe Sfantul Munte al Athosului am trait prima minune, am intalnit un sfant. O para de foc.
Mi-am zis in gand “Tatal nostru”, si mi-am insemnat patul, facand cu mana dreapta semnul sfintei cruci! Apoi m-am cufundat intr-un somn adanc.

Fragment din “Catisme ale Părintelui Arsenie Boca pe Muntele Athos”, Editura Credinţa Strămoşească

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,594 other followers