Athos. Ghid de învățătură. Documentarul în limba română, realizat la inițiativa YMCA Universitaria, ne prilejuiește întâlnirea cu doi mari părinți români athoniți – plecați de acum la Domnul – Părintele Petroniu Tănase, starețul Prodromului și Părintele Dionisie Ignat de la Colciu. Să avem folos din cuvintele pline de har ale sfințiilor lor.

Filed under: Audio / Video, Colciu, Dionisie Ignat, Petroniu (Tănase) Prodromitul, Prodromu Tagged: Colciu, Dionisie Ignat, Maica Domnului, Petroniu Tănase, Prodromu, Sfântul Munte Athos ]]> http://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/02/23/athos-ghid-de-invatatura-documentar-in-limba-romana/feed/ 0 sfantulmunteathos http://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/02/22/copilul-meu-e-de-doua-ori-minune-cum-ne-a-ajutat-sfantul-simeon-de-la-hilandar-sa-dobandim-pe-simona-maria/ http://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/02/22/copilul-meu-e-de-doua-ori-minune-cum-ne-a-ajutat-sfantul-simeon-de-la-hilandar-sa-dobandim-pe-simona-maria/#comments Wed, 22 Feb 2012 00:01:05 +0000 Laurențiu Dumitru http://sfantulmunteathos.wordpress.com/?p=826 ]]>

Orice copil e o minune! Ei, copilul meu e de două ori MINUNE! Trecuseră doi ani de la căsătorie și nu rămâneam însărcinată. Deși doi ani nu înseamnă foarte mult, când îți dorești un copil, iar acesta întârzie să apară, 24 de luni trec anevoie. Aș fi făcut orice era creștinește nevoie, duhovnicește vorbind, aș fi făcut orice să devin mamă, să avem un copil. Aș fi făcut ocolul pământului, pe jos, numai să se milostivească Bunul Dumnezeu și să ne dăruiască copilașul nostru. Îl doream nespus, nespus…

În ajunul Crăciunului, un părinte călugăr, apropiat al familiei noastre, văzând amărăciunea mea, îmi povestește că la Muntele Athos, la Mănăstirea Hilandar parcă (deci nu știa nici el sigur) este o viță de vie, iar călugării de acolo trimit bobițe de struguri femeilor care nu pot rămâne însărcinate și că el a auzit despre soția unui preot de prin Vâlcea că ar fi scris acolo și a primit bobițe. Scrie si tu, îmi zice părintele!

Pentru a scrie la Hilandar trebuia să am adresa corectă (*), dar și mai multe detalii, mai multe informații, nu doar o poveste simplă. Astfel am început să caut și am găsit întru sfârșit adresa Mănăstirii Hilandar.

Tot atunci am aflat mai multe detalii. Anume că din mormântul Sfântului Simeon, din pământ, a răsărit o vița de vie nesădită de mână omenească. Și pentru că vița de vie simbolizează viața, iar strugurii săi au harul tămăduirii nenaşterea de prunci a soţilor care aleargă cu credinţă la ajutorul Sfântului Simeon, călugării de acolo trimit 3 bobițe de struguri din vița respectivă tuturor femeilor care nu pot rămâne însărcinate. M-am gândit atunci că ajutorul grabnic al Sfântului Simeon către cei ce n-au copii se datorează și faptului că înainte de a fi călugăr, a fost marele domnitor sârb Ștefan Nemania, dar mai ales a fost tată. Tată al unui copil sfânt (Rastko – Cuviosul Sava, ctitor al Hilandarului) și bărbatul unei soții sfinte  (Cuvioasa Anastasia, cu moaștele la Studenica). Așadar, părintele avusese dreptate, se întâmplă astfel de minuni mari.

Am făcut scrisoare călugărilor de acolo, una în limba română, alta în engleză. Le-am spus că suntem căsătoriți în Biserică, că ne dorim foarte mult copii și că nu avem parte de această binecuvântarea de la Dumnezeu. Le-am spus să se roage ei pentru noi. Cam atât, pe scurt (cine are nevoie și dorește să scrie la Hilandar, să scrie după cum simte). Nu le-am cerut bobițele de struguri, ci doar să se roage pentru noi.

La doar câteva zile, să fi fost cam 3-4 zile, de parcă plicul a sfidat distanța România – Grecia  – România, am primit un plic mic. Nu speram sa fie ceva în el, în afară de răspunsul pe care-l bănuiam – „ne rugam pentru dvs.”, însă înăuntru erau 3 bobițe de struguri, o tulpină mică din vița de vie și canonul în limba română (cu ce trebuie să facă cei doi soți pentru a lua bobițele)… Îmi tremurau mâinile. Nu știam dacă am voie să le ating. De fapt, mărturisesc că nici nu le-am atins decât atunci când mi-a spus duhovnicul să le iau (femeia ia două bobițe, una pentru copil și alta pentru ea, iar bărbatul ia si el o bobiță).

După părerea mea, un canon foarte frumos și ușor pe deasupra (a fost postat de Laurențiu pe blogul despre Sfântul Munte Athos). L-am făcut exact așa cum scria acolo. Și l-am făcut cu râvnă și cu mult drag. Dar mai presus de astea, cu credință!

Am ținut acest canon/post de 40 zile, în Postul Paștelui din 2005. La o lună și jumătate după Paste, am aflat că eram însărcinată. Am mulțumit Domnului și Sfântului Simeon de la Hilandar. După ce am săvârșit canonul, am știut că vom avea copilul mult dorit. Cuviosul Simeon nu a rămas dator. Toată sarcina am plutit de fericire (greu de înțeles, mai ales că sarcina aduce mari transformări în organism). Totul a mers ca atunci când ai parte de prietenia Sfinților.

Am născut o fetiță sănătoasă, Slavă Domnului! Și care poartă dovada, zic eu, a bobițelor de struguri, pe spate, are o pată roșie de forma unui ciorchine de strugure. Doctorița ei chiar m-a întrebat daca l-am furat, după cum spun unele superstiții. Nu i-am spus povestea, însă nu am ținut lumina sub obroc, am spus tuturor femeilor care nu pot avea copii, la care am simțit un minim de înțelegere a viețuirii creștine, despre acest minunat Sfânt Simeon. Apropos, pe copila mea, o cheamă Simona Maria, Simona dupa Sfântul Simeon.

Se spune că multe naşteri minunate se păstrează în arhiva Mănăstirii Hilandar, nu știu exact câte, însă de curând, deși destul de târziu din păcate, această arhivă s-a îmbogățit și cu mărturia mea, spre cinstirea Sfântului Simeon.

Pentru mine, pentru viața mea, „momentul bobițelor de strugure” a rămas un reper cert de credință deplină în ajutorul Sfinților. Dacă aș avea credința asta mereu, aș fi câștigată. Să dea Domnul ca, pentru rugăciunile Sfântului Simeon, fiecare mamă care împlinește canonul să își primească Bucuria. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu pentru Sfinții Lui!

Mădălina, București

***

Vezi și Cuviosul Simeon (Ștefan) Nemania, Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Hilandar

și Acatistul Sfinților Simion și Sava, slava Serbiei, ctitorii Mănăstirii Hilandar

și Bobițele de struguri de la Mănăstirea Hilandar ajută soții neroditori să dobândească prunci

* Adresa Hilandarului este:

I M HILANDAR
63086 Karyes
Agion Oros
Greece

Ca informație generală, precizez că toate scrisorile trimise către mănăstiri sau părinți athoniți ajung la Kareia, capitala Sfântului Munte. De acolo fiecare mănăstire sau schit își ridică corespondența. Adresa standard este aceasta:

I M [Numele mănăstirii]
63086 Karyes
Agion Oros
Greece

IM înseamnă Iera Moni, adică Sfânta Mănăstire.
IMM înseamnă Iera Megisti Moni, adică Sfânta Mare Mănăstire, titlu pe care-l au doar mănăstirile Marea Lavră și Vatopedi, deci doar în acest caz se scrie IMM. Pentru schituri scrieți SKETE [numele schitului], apoi restul adresei. (n. editor blog)

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie”, Editura Evanghelismos

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Părinți aghioriți. Flori din grădina Maicii Domnului”, Editura Evanghelismos

(…) Conflictul celor numiţi Colivazi, care din 1754 a tulburat viaţa Sfântului Munte – din cauza parastaselor care, din nevoi practice, se săvârşeau duminica în loc de sâmbătă de către monahii de la Sfânta Ana – a jucat şi acesta un rol important în istoria duhovnicească a veacului următor. Dincolo de problema, destul de neimportantă, a parastaselor, se înfruntau două tendinţe: una ce dorea adaptarea instituţiilor tradiţiei bisericeşti la nevoile vieţii contemporane, şi era însoţită cu idioritmia vieţii monahale, cu toate urmările ei; cealaltă, a Colivazilor, având ca întâi stătători pe Neofit Cavsocalivitul (+1784) – director al Academiei Athoniadei, pe Atanasie Pario (+1813), pe Sfântul Macarie Notara (+1805) – episcop al Corintului, şi pe Cuviosul Nicodim Aghioritul, lua apărarea respectării şi întoarcerii către predaniile patristice, şi era legată cu împărtăşirea deasă şi cu rugăciunea minţii. După izgonirea celor mai activi Colivazi din Munte, mesajul lor s-a împrăştiat, în principal, în insulele Egeei (în special în Schiatos, Hios şi Paros), la mănăstiri care au devenit focare ale vieţii duhovniceşti şi ale căror influenţe binefăcătoare se întind până astăzi. În Athos a încetat conflictul despre parastase şi multor monahi le-a rămas duhul binefăcător pe care l-au cultivat Colivazii – al întoarcerii la vieţuirea vechilor Părinţi isihaşti.

Fragment din Antonie Ieromonahul, Cuvioși Părinți Athoniți ai veacului al nouăsprezecelea, trad. din lb. greacă de Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu, Mănăstirea Nera și Editura Christiana

Unul dintre părinţii noştri duhovniceşti de mare anvergură a fost Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, care s-a născut în anul 1916 în comuna Fărcaşa – Judeţul Neamţ, şi a trecut la cele veşnice la 23.02.2011. A fost tuns în monahism şi format în duhul călugăriei la Mănăstirea Neamţ – ctitoria Domnitorului Ştefan Cel Mare şi Sfânt din anul 1497, unde a avut marea şansă de a fi coleg cu Sfântul Ioan Iacob Românul…

Trăsătura de caracter esenţială a Părintelui Petroniu Tănase a fost calitatea de a fi un iubitor şi un împlinitor al ordinii, tăcerii şi smereniei. Părintele este licenţiat în teologie dar a urmat şi studii de matematică şi filozofie. A fost membru al grupării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti – care a fost ultimul bastion de rezistenţă al intelectualităţii creştine româneşti interbelice şi care a fost distrus de către regimul comunist în anul 1958…

Dorul de desăvârşire l-a determinat şi i-a îndrumat paşii spre Sfântul Munte Athos unde s-a nevoit din anul 1976, făcând parte din a doua generaţie de monahi trimisă de către Patriarhia Română cu scopul de a revigora viaţa monahală din Schitul Românesc Prodromu… Apreciat şi iubit, deopotrivă, atât în Grecia cât şi în România Părintele Petroniu Tănase a condus până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, schitul nostru românesc şi athonit, cu o luciditate, dragoste şi abnegaţie, deosebite!…

Şi dacă ai ajuns cumva, până la începutul anului 2011, prin acele locuri, aşa cum au făcut şi o fac în fiecare an foarte mulţi români, te-a întâmpinat un bătrân înalt, puţin adus acum, slăbit de asceză dar foarte binevoitor, să ştii că acela a fost Părintele nostru Petroniu Tănase – care, după cum am mai spus, s-a mutat la veşnicele lăcaşuri în dimineaţa zilei de 23.02.2011, în chilia sa athonită, din incinta Schitului Românesc Prodromu, fiind prohodit, cu două zile mai târziu, de mulţi părinţi athoniţi, greci şi români, precum şi mulţi credincioşi români, plecaţi din ţară, special pentru acest eveniment…

Cu alte cuvinte, Părintele Petroniu Tănase a fost un trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi a (mai) avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!… Şi, totodată sfinţia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: – nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; – când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; – când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii. Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”[1]. Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”[2]. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare…

Într-o altă ordine de idei, Părintele Petroniu Tănase a primit cu multă dragoste pe foarte mulţi oameni, credincioşi de toate vârstele şi tineri, la sfat, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi, de pildă, să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii noastre strămoşeşti şi al poporului român…

Preacuviosul Părinte Petroniu Tănase a fost un om al bucuriei, al seriozităţii şi discreţiei, un om care şi-a propus să înmulţească seriozitatea şi conştiinciozitatea şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al Părintelui Petroniu de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, precum şi a dogmelor, ale Sfinţilor Părinţi şi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Psaltirea, Ceaslovul, Patericul, Pidalionul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ…

Referindu-ne acum, în mod succint şi selectiv, la câteva dintre cuvintele de învăţătură ale Părintelui Petroniu Tănase, pe lângă cele deja enumerate şi menţionate mai sus, vom remarca şi reţine că înfrânarea şi puterea rugăciunii le sunt date tuturor oamenilor. Dacă vrem să ne înfrânăm trupul de la cele necurate şi dacă vrem să ne rugăm, nu există “nu pot”. Oamenii îl caută pe Dumnezeu numai la necaz, greutăţi şi suferinţe. Dumnezeu ne-a spus: “Nu vă puneţi nădejdea în oameni” şi noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Îi sfătuiesc pe toţi creştinii să nu uite de rugăciune nici când le stă bine. Şi să nu pună pe alţii să se roage pentru ei. Să se roage pentru ei înşişi. Cel mai greu vot este de îndeplinit ascultarea în mănăstire, iar în lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de făcut. Ascultarea şi împlinirea cuvântului Lui. Să urmăm pilda Maicii Domnului, care a spus: “Fie mie după cuvântul tău!”Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El. Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.”

În altă ordine de idei, Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteşte în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Este făcută cu stăruinţă pe toată durata Postului Mare. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât cel care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceeaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu, de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal.

Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii

Omul este mărginit, posibilităţile lui fiind limitate. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele. Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai? Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

Trebuie să ne străduim – este interesul nostru! – să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea. Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine.

Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc

Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc? Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia.

Sfântul Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sfântul Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta aş spune tineri-lor: să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii – tertium non datur (o a treia nu mai există): ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu şi au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.

Prin urmare, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincioase pentru a putea spune cât bine a făcut Preacuviosul nostru Părinte Petroniu Tănase, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului, seriozităţii, sincerităţii, profunzimii şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oameni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta românească şi de Biserica ei cea strămoşească!…

Parcurgând viaţa şi biografia acestui părinte duhovnicesc constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lui de caracter şi verticalitatea cu care a fost înzestrat acest contemporan al nostru în faţa căruia noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestui veac!… Se cuvine aşadar, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!…

În încheiere, deci, voi susţine cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Această personalitate duhovnicească şi binecuvântată, cu alte cuvinte, este una de referinţă în cadrul Bisericii şi spiritualităţii noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută şi apreciată pentru totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

Drd. Stelian Gomboş

Secvente de la slujba de înmormântare a părintelui Petroniu Tanase, Schitul Podromu (filmare realizată de părinți din obștea mănăstirii Dervent)

Simonopetra, 1969

 Simonopetra, zilele noastre

“De multe ori, destule perechi de soţi îmi destăinuiesc neliniştea lor cu privire la naşterea de prunci şi îmi cer părerea. Unele perechi se gândesc să facă doi-trei copii, iar altele doresc să dobândească mai mulţi. Însă ceea ce îi va ajuta cel mai mult este să lase lui Dumnezeu acest subiect al naşterii de prunci. Să-şi încredinţeze viaţa lor Proniei dumnezeieşti şi să nu-şi facă programele lor. Trebuie să creadă că Dumnezeu, Care se îngrijeşte de păsările cerului, cu atât mai mult se va îngriji de proprii lor copii. Era un marinar care s-a căsătorit la vârsta de douăzeci şi opt de ani. Sărac şi el, săracă şi fata pe care a luat-o, au închiriat un subsol în care să locuiască. Tânăra a găsit ceva de lucru şi trăiau foarte cumpătat. închipuiţi-vă, drept masă aveau o ladă de fructe, pe care le-au cumpărat o singură dată. După aceea au dobândit şi copii şi făceau mari economii ca să-i crească. Şi cu toate acestea, încet-încet s-au căpătuit.

Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate celelalte şi după aceea se gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alţii spun: “Astăzi viaţa este grea. Ajunge un copil, cu toate că şi pe acesta îl creşti cu destulă greutate”, şi nu mai fac alţi copii. Aceştia nu-şi dau seama cât de mult păcătuiesc cu această concepţie a lor, pentru că nu-şi pun nădejdea în Dumnezeu. Dumnezeu este milostiv şi de îndată ce va vedea că nu mai pot face faţă, nu le va mai dărui alţi copii. Mulţi se căsătoresc, dar nu se gândesc că scopul căsătoriei este să facă copii şi să-i educe creştineşte. Nu vor copii mulţi, ca să nu aibă necazuri, dar au în apartamentele lor câini, pisici…

Mi-au spus unii că acum în America, unii oameni ţin în casele lor în loc de câini, un fel de purceluşi, care sunt foarte scumpi şi nu cresc repede. Au fost făcuţi în aşa fel, încât să-i poată ţine în apartamentele lor. Nu vor să aibă copii, pentru că le vine greu să-i spele, etc, dar să spele porci nu. Câinele cel puţin este şi paznic. Dar ca să ţii porci în casă… Înfricoşător! în Australia am văzut azile pentru câini, pisici…, chiar şi cimitir pentru animale. Oamenii, aşa cum progresează, vor creşte şoareci şi vor face conserve din ei pentru a hrăni pisicile, şi vor creşte iepuri pentru a hrăni câinii, în timp ce atâţia oameni mor de foame. Şi ca să vezi, dacă omoară cineva un câine, se poate să plătească mai mult decât dacă ar omorî un om. Depinde, fireşte, şi al cui este câinele… Unde am ajuns?! În vremea noastră omul valorează mai puţin decât un câine.”

Sursă: Grupul de discutii Provita – http://groups.yahoo.com/group/provita/

De pe la sfârșitul anilor ʼ40, vreme de aproape 50 de ani, în Sfântul Munte Athos au venit tot mai puțini monahi. În anul 1990, însă, pentru mănăstirea Vatopedi această situaţie s-a încheiat. 18 tineri în fruntea cărora se afla Gheronda Iosif, ucenicul Bătrânului Iosif Isihastul, s-au strămutat aici de la Nea Skiti și au redat mănăstirii statutul de chinovie, alegându-l ca stareţ pe Gheronda Efrem.

Părintele Efrem provine dintr-o familie cipriotă săracă, dar evlavioasă. S-a născut în 1956 în localitatea Peristeronopighí din Cipru. A rămas orfan de copil, atunci când tatăl său a fost omorât de turci, în faţa întregii familii, în timpul invaziei din 1974. După încheierea studiilor liceale, în 1974 a intrat la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena. A absolvit în 1978 şi s-a întors în Cipru, unde, în 1979, a fost numit profesor la Şcoala Bisericească „Apostolul Varnava” din Nicosia. În 1981 a hotărât să devină monah la Sfântul Munte, intrând în obştea lui Gheronda Iosif. A fost hirotonit diacon în 1983 şi preot în 1984. După ce a fost ales egumen la Vatoped, Părintele Efrem a preluat administrarea mănăstirii şi îndrumarea duhovnicească a monahilor acesteia.

În timp foarte scurt, Gheronda Efrem a reuşit să reaşeze din punct de vedere liturgic și tipiconal mănăstirea, să o restaureze în cea mai mare parte, să îi conserve vechile odoare şi să se îngrijească de întreaga ei zestre materială. Mănăstirea, care astăzi numără peste 110 monahi, a ajuns să fie cel mai mare așezământ de călugări din Grecia.

Este un fapt cunoscut că dintotdeauna Biserica şi mănăstirile au fost înzestrate cu proprietăţi care să le asigure întreţinerea și să înlesnească găzduirea pelerinilor dar şi ajutorarea unor semeni aflați în nevoie.

Mănăstirea Vatopedi, a doua în ierarhia Sfântului Munte, este o mănăstire istorică şi a avut și ea o avere considerabilă, dobândită de-a lungul celor peste 1000 de ani de existență. Din toată această avere, singura proprietate a mănăstirii din afara Sfântului Munte rămasă până în prezent este Lacul Vistonida. Restul averii din Grecia a fost donat statului pentru ajutorarea victimelor „catastrofei din Asia Mică”, în care milioane de greci și-au pierdut căminele și au fost nevoiți să se refugieze în teritoriile eliberate de sub jugul otoman.

Astăzi proprietatea mănăstirii asupra Lacului Vistonida este un fapt pe deplin dovedit din punct de vedere juridic. Dreptul de proprietate este confirmat de hrisoave ale împăraţilor bizantini, de firmane ale sultanilor, de sigilii (acte oficiale) ale patriarhilor Constantinopolului, și a fost recunoscut de către instanțele judecătorești elene.

De altfel, la începutul anilor 20, statul solicitase opinia juridică a celor mai cunoscuţi profesori ai Şcolii de Drept a Universităţii din Atena, care au publicat atunci două studii ce reconfirmau dreptul de proprietate al mănăstirii asupra acestei proprietăți.

În 1924 a avut loc o înţelegere cu Domeniul Public Elen, instituția care administra proprietățile de stat, în urma căreia mănăstirea oferea statului 3800 de hectare în Peninsula Halkidiki, iar Domeniul Public renunța, printr-un decret-lege, la orice revendicare asupra Lacului Vistonida.

Cu toate acestea, Domeniul Public Elen a început din anul 1995 să pretindă drepturi inexistente asupra metocului mănăstirii din zona Vistonida. Timp de aproape 10 ani mănăstirii i s-a dat dreptate din partea tuturor organelor competente ale statului, existând în acest sens numeroase documente semnate de miniştri şi funcţionari de stat.

În anul 2004, unele dintre oficialităţile locale din regiunea lacului au început, din motive politice, o campanie de denigrări şi calomnii împotriva Vatopedului. În urma acesteia, în 2006 mănăstirea a fost nevoită să se retragă și să accepte o soluție de compromis. Este vorba de mult discutata chestiune a schimbului de terenuri. Acest schimb al Lacului Vistonida (si al terenurilor din jurul lui) cu alte terenuri a fost propus de Domeniul Public Elen pentru a satisface cererea oficialităţilor locale. El nu a fost dorit și nici cerut de mănăstire. Evaluarea terenurilor şi a lacului a fost încredinţată de către Domeniul Public Elen organului competent şi autorizat, respectiv Corpului de Experți în Evaluare, care este un organism independent. Experții lucrează sub prestație de jurământ, iar la baza evaluării stau criterii obiective europene și internaţionale, fără nici o posibilitate de participare sau intervenţie a mănăstirii.

În anul 2008 aceleași oficialități au provocat aşa numitul „scandal Vatopedi”. S-a dezlănțuit atunci în mai toată mass-media grecească o adevărată furtună de calomnii, neadevăruri, fapte distorsionate și falsuri grosolane, care priveau inițial modul în care se făcuse schimbul de proprietăți între mănăstire și stat, dar s-au extins în cele din urmă asupra întregii activități a mănăstirii. Timp de aproape trei ani s-a încercat să se găsească un delict real care să poată fi imputat Părintelui Stareț, fără să se reușească câtuși de puțin să fie dovedită vreo încălcare a legii. A fost astfel construită acuzaţia care este adusă astăzi lui Gheronda, ridicolă în ochii multor juriști: deşi ar fi știut că lacul nu este al mănăstirii, totuşi l-a revendicat și a reușit să îl obțină; ar fi astfel autor moral al unei fapte prin care se păgubește avutul public.

Chestiunea în cauză a fost și a rămas politică, fiind exploatată de anumite persoane, a căror identitate și interese încep să fie din ce în ce mai clare. Rezultatul a fost cel cunoscut: s-a dispus arestarea preventivă a Părintelui Stareţ.

Ca oriunde în lume, și în Grecia arestul preventiv ar trebui să fie o măsură extremă la care să se recurgă numai când celelalte măsuri mai blânde de constrângere juridică (cauţiunea sau domiciliul forţat) s-au dovedit ineficace și numai când cineva este socotit un infractor foarte periculos pentru societate, când este suspectat de a repeta infracţiunea sau de a încerca să se sustragă judecății.

Gheronda este un om duhovnicesc care a înfăptuit o lucrare remarcabilă, fiind cunoscut și iubit în toată lumea ortodoxă. După începerea procesului, în 2008, Părintele Stareţ a călătorit de mai multe ori în afara graniţelor Greciei, în scop duhovnicesc, reîntorcându-se de fiecare dată. În urmă cu puţin timp s-a aflat pentru câteva săptămâni în Rusia; nu s-a sustras anchetei, ci s-a întors în Grecia şi s-a pus la dispoziţia oamenilor legii.

Nevinovăţia lui reiese limpede şi din faptul că deşi este acuzat ca fiind autorul moral al schimburilor de proprietăţi, niciunul dintre aşa-numiţii autori propriu-ziși nu a fost arestat preventiv.

Juriștii văd în această arestare un fapt nedrept și ilegal, dar oamenii duhovniceşti înţeleg că acesta este drumul Crucii pe care îl dăruieşte Dumnezeu celor care s-au afierosit Lui cu dragoste, din toată inima, din tot sufletul şi cugetul. Viaţa părintelui ne aminteşte de viaţa atâtor bărbaţi virtuoşi care au fost prigoniţi pentru dragostea lui Dumnezeu. Gheronda se sfinţeşte pe zi ce trece tot mai mult, noi însă trebuie să ne ascultăm conştiinţa şi să-i fim alături, cerând revocarea acestei hotărâri nedrepte a arestului preventiv.

După cum se știe, cererea de punere în libertate a Părintelui Stareţ adresată anchetatoarei a fost refuzată. Gheronda rămâne în închisoare. Prietenii mănăstirii Vatopedi au organizat şi în România, ca şi în alte ţări, o acţiune de strângere de adeziuni pentru eliberarea Părintelui Stareţ.

Această acţiune este unul dintre puţinele mijloace omeneşti care pot fi folosite. Ea se poate realiza acum nu numai prin intermediul internetului, dar și prin telefon/fax/SMS și poștă. Datele completate pot fi trimise la una din următoarele adrese:

• Adresa de email contact@freegerontaefraim.com

Site-ul freegerontaefraim are ca scop eliberarea Părintelui Stareţ. Vizitând site-ul, se pot vedea atât numărul adeziunilor venite, cât şi numeroase articole şi luări de poziţie, în mai multe limbi.

• Adresa poștală Fundaţia Sfântul Sava, str. Bistriţei nr 19, Buzău, cod poştal 120038

• tel/fax 0238 710349

• SMS 0766 716 809,  0740 115 570

Aici se poate citi Scrisoarea de condamnare a deciziei de arest preventiv redactată pe 24 Decembrie 2011. Aici este tabelul care trebuie completat.

Sursă: Pemptousia

Preotul: Binecuvantat este Dumnezeul nostru…
Psalmul 142

Glasul 4:
Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua, bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului
Stih: Laudati pe Domnul caci este bun, caci in veac este mila Lui.
Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua, bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului
Stih: Toate neamurile m-au inconjurat si cu numele Domnului i-am infrant pe ei
Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua, bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului
Stih: De la Domnul s-a facut aceasta si este minunata intru ochii nostri
Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua, bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului

Tropar, glasul al 4-lea, Podobie: „Cel ce Te-ai inaltat pe cruce…”
Spre Nascatoarea de Dumnezeu cu osardie sa alergam acum si sa cadem, pacatosii si smeritii, cu pocainta, strigand din adancul sufletului: Stapana, ajuta-ne, spre noi te milostiveste, grabeste-te, caci pierim sub multimea gresealelor. Sa nu intorci pe robii tai deserti, caci doar pe tine nadejde te-am castigat.

Tropar, Glasul 1, Podobie: „Piatra fiind pecetluita…”
Slava…
Fiind turma inconjurata de cei care o lupta, si-nversunati prigonitorii asupra oilor tale, Curata, ai vestit pe robul tau, graind aievea catre el. Pentru aceasta cetele de monahi tie iti striga, Maica: slava, Preacinstita, ajutorului tau, slava ocrotirii tale, slava, Mangaietoare tie una Atotlaudata.

Tropar, glasul al 4-lea, Podobie: „Cel ce Te-ai inaltat pe cruce…”
Si acum…
Nu vom tacea nicicand noi, nevrednicii, a spune stapanirea ta, Preacurata, caci de n-ai fi stat, mijlocind, inainte, cine ne-ar fi izbavit de atatea primejdii? Sau cine ne-ar fi pazit slobozi, pana acuma? De tine nu ne vom indeparta, caci mantuiesti, Stapana, pe robii tai din toate nevoile, pururea.

Psalmul 50

Canonul

Cantarea 1, Glasul al 8-lea, Irmos: „Apa trecand-o…”

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi. Stapana prealaudata, Mariam, har imi daruieste ca icoana, sa-ncununez
cu florile cantarilor, dupa datorie, chipului tau, Mangaietoarea mea.

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Puternica Doamna a Muntelui, acoperamant si aparatoare, mai ales a marii, slavitei Vatopedi, scapa pe cei ce intr-insa vietuiesc.

Slava…
Precum odata turma ta, minunat, O, Mangaietoare, ai salvat-o dintre talhari, si acum, Stapana, izbaveste pe cei impresurati, cu mijlocirea ta.

Si acum…
De boli, de ispite si de sminteli, fiind cuprinsi, Stapana, la a ta icoana cadem dupa cuviinta strigandu-ti Mangaietoare degrab izbaveste-ne.

Cantarea a 3-a, Irmos: „Doamne, Cel ce ai facut…”

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Al tau Fiu, o Stapana invrednicita de Har, dorind sa indrepteze viata acelor calugari care nu-I tineau poruncile, spre manastirea ta mare cete de salbatici talhari a trimis.

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Pentru aceasta, Fecioara, ce nimicirea ai indepartat, cu indraznirea ta de Maica, indata ai alergat. Si chiar daca Domnul a intins a Sa mana, cu preacuratele-ti buze tu iarasi ai strigat.

Slava…
Maica, opreste-ti glasul! Iti zicea al tau Fiu. Insa tu, Fecioara, a treia oara, din nou ai strigat. Si astfel mangaind intreaga-ti turma, Curata, pentru-aceasta iti strigam Stapana: Bucura-te.

Si acum…
Tuturor esti, Fecioara, sprijin si acoperamant, ocrotitoare si izbavitoare din toate nevoile, mijlocitoare catre Fiul tau si Dumnezeu, aparatoare si pazitoare manastirii Vatopedului.

Mantuieste din primejdii pe robii tai, Preacurata, caci toti, dupa Dumnezeu, la tine alergam ca singura robilor tai Mangaietoare.

Cauta, prealaudata Nascatoare de Dumnezeu, cu ingaduinta, la necazul cel cumplit al trupului, si durerea sufletului meu o tamaduieste.

Preotul: Miluieste-ne pe noi, Dumnezeule, dupa mare mila Ta…

Sedealna, Glasul al 2-lea, Podobie: „Cele de sus…”
Zid nebiruit, si fierbinte mijlocitoare, de mila izvor, iar noua mangaiere, cu osardie tie, Nascatoare de Dumnezeu, strigam: Grabeste, si din primejdii izbaveste, a turmei tale singura pazitoare.

Cantarea a 4-a, Irmos: „Am auzit, Doamne…”

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Aratatu-s-a biserica ta acesta, a harului dumnezeiesc, salas infrumusetat cu zugraveala cinstitei icoanei tale, Preacurata.

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Impreuna mireni si monahi, toate cetele tie iti striga: Mangaie, Maica fara de barbat, pe robii tai, in toate incercarile.

Slava…
Fiii din manastirea ta, bucurandu-se, saltand si veselindu-se, cand se-nchina-n fiecare zi la a ta icoana, se umplu de har.

Si acum…
Vatopedul se bucura, adunand suflarea toata a Muntelui, ca sa vada al icoanei tale chip ce s-a intors si care a grait.

Cantarea a 5-a, Irmos: „Lumineaza-ne pe noi…”

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Ulcior si toiag, masa sfanta, rug nemistuit, chivot al legii, munte, pe tine Fiica, proorocii inainte te-au vestit.

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Munte, Daniil, nedaltuit, te-a cunoscut, iara altul lana inrourata, si altul sfesnic de aur, Preacurata.

Slava…
Ale firii legi, intru tine, Preacurata, se desfac, singura ce Prunc fara samanta nasti, pe Cuvantul, in ipostas, al Tatalui.

Si acum…
Sufletul si trupul si cugetul le-am pangarit, al tau rob nevrednic, Fecioara de aceea iti strig: Mantuieste-ma.

Cantarea a 6-a, Irmos: „Milostiv fii mie, Mantuitorule…”

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Cu mijlocirile tale catre Dumnezeu si Fiul tau, Marie, Duhul cel Sfant innoieste-L inlauntrul meu, iar a-impietririi patima, cea nimicitoare, Preacurata, izgoneste-o.

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Mangaietoare, chip te-avem al smereniei. Cazand noi acuma la cinstita icoana ta Stapana cerem smerenie prin tine de la Domnul, cu ale tale mijlociri.

Slava…
Muntele minunat, Mangaietoare, al Atonului, avand preacinstita ta icoana, se mandreste, si preasfantul brau al tau, Preasfanta Fecioara, adapost in fuga de vrajmasi.

Si acum…
De foamete, cutremur, foc, de sabie, boala si tulburari, de grindina, ispita si de toata suferinta, Preasfanta, Preabuna Fecioara izbaveste
a ta turma, tie ne rugam.

Mantuieste din primejdii pe robii tai, Preacurata, caci toti, dupa Dumnezeu, la tine alergam ca singura robilor tai Mangaietoare.

Curata, ce pe Cuvantul, de negrait prin cuvant ai nascut in zilele cele din urma, roaga-L, ca ceea ce ai indrazneala de Maica.

Preotul: Miluieste-ne pe noi, Dumnezeule, dupa mare mila Ta…

Condac, Glasul al 2-lea
A crestinilor aparatoare neinfruntata, mijlocire catre Ziditorul neschimbata, sa nu treci cu vederea glasurile pacatosilor, ci ca o buna ne intampina spre ajutor, pe noi, cei ce cu credinta iti strigam: Grabeste cu mijlocirea, si sarguieste cu rugaciunea, Maica pururea aparatoare a celor care te cinstesc.

Prochimen, Glas 4
Pomeni-voi numele tau in tot neamul si neamul
Stih: Asculta fiica si vezi, si pleca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau, si va dori Imparatul frumusetea ta
Pomeni-voi numele tau in tot neamul si neamul
Preotul: Domnului sa ne rugam
Doamne miluieste
Preotul: Caci Sfant esti dumnezeul nostru…
Toata suflarea sa laude pe Domnul (de 3 ori)
Preotul: Si pentru a fi invredniciti noi a asculta Sfanta Evanghelie…
Evanghelia (Luca 1, 39 – 49, 56)
Slava Tie Dumnezeului nostru, slava Tie.

Glasul 4
Slava…
Parinte, Cuvinte, Duhule, Treime in Unime, sterge multimea gresealelor noastre
Si acum…
Cu ale Nascatoarei de Dumnezeu rugaciuni, Milostive, sterge multimea gresealelor noastre
Stih: Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa multimea indurarilor Tale sterge faradelegea mea

Stihira, Glasul al 6-lea, Podobie: „Toata depunandu-o…”
Sa nu ma incredintezi ajutorului de la oameni, ci primeste ruga mea, Preacurata Stapana, a robului tau. Intristare m-a cuprins, si nu pot ca sa port a demonilor sagetaturi; nu am acoperamant, eu sarmanul, nici unde sa scap, razboit fiind de peste tot, nici Mangaietoare afara de tine, Stapana a lumii, nadejdea credinciosilor si scut. Sa nu ma treci cu vederea, ci daruieste-mi cele de folos.
Preotul: Mantuieste Dumnezeule poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta
Amin
Cerceteaza lumea Ta cu mila si indurari
Amin
Inalta cornul binecredinciosilor crestini si revarsa peste noi milele Tale cele bogate
Amin
Pentru rugaciunile Preasfintei Stapanei noastre de Dumnezeu Nascatoare si Pururea Fecioarei Maria…
Doamne miluieste (12)
Preotul: Cu mila si indurarile…
Amin

Cantarea a 7-a, Irmos: „Pruncii evreilor…”

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Alerg cu dor si cu credinta, Mangaietoare, la tine, mangaie-ma tu, mangaierea manastirii Vatopedi, care ai mangaiat candva, pe monahii din primejdii.

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Ca cerbul m-am facut, Fecioara, ce cauta insetat, izvoarele apelor tale. Fecioara adapa-ma cu picatura milei tale, cel ce spre locasul tau alerg, o, cinstita Mangaietoare.

Slava…
Mai dulce decat al privighetorii, picurand miere s-a auzit al tau glas si a salvat atunci manastirea Vatopedi. Dar si acum izbaveste-o Mangaietoare prealuminata.

Si acum…
Uneltirile, Fecioara zadarniceste, cumplite si viclene, asupra Athosului, nebuneste tesute in vremurile cele din urma, Mangaietoare ce ai mantuit al tau salas pe care l-ai ales.

Cantarea a 8-a, Irmos: „Pe Imparatul…”

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
„De tine, faptura, se bucura, toata, ingerestile cete, si suflarea omeneasca” iti canta multime de monahi, Fecioara.

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Pe Mangaietoarea o laudam cu totii, primitoare a monahilor cantare, si izbavitoare de necuratii talhari.

Slava…
Stapanesti Fecioara peste toata zidirea, a celor pamantesti si a celor ceresti, o, Mangaietoare, purtand pe Pruncul Sfant.

Si acum…
Al imparatilor Imparat tinand in brate, pe monahii din a ta manastire imparateasca, de imparatie Imparateasa invredniceste-i.

Cantarea a 9-a, Irmos: „Cu adevarat, Nascatoare…”

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Spre sfantul tau locas, noi venind cu credinta, cei mantuiti prin tine, Mangaietoare, Curata, smerita noastra cantare tie iti inaltam.

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi.
Ajuta-ne sa tinem, o, Mangaietoare, fagaduintele noastre pe care le-am dat Dumnezeului nostru, cand Schima am-imbracat.

Slava…
Apara-ti manastirea, o, Mangaietoare, cea sfanta, de dezbinarea cea dintre noi, ca sa se slaveasca sfantul nume al Fiului tau.

Si acum…
Strigam, sfarsind cantarea: „Bucura-te”, inaintea icoanei tale celei sfinte cazand, cu lacrimi cerand iertare de toate gresealele.

Vrednic este cu adevarat, sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu, cea pururi fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii, si mai slavita fara de asemanare decat serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvantul ai nascut, pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu te marim.

Marimurile

Pe cea mai inalta decat cerurile, pe cea mai curata decat razele soarelui, pe Mangaietoarea obstii celei din sfanta manastire Vatopedi
cu cantari sa o cinstim.

Maica si Stapana a Izbavitorului, primeste rugaciunea monahilor din manastirea ta, si Mangaietoare si-acoperamant fi noua, si mijlocitoare pentru ai tai robi la Fiul tau.

Iata-a venit vreme de stramtorari, acum e nevoie, Fecioara, de ajutorul tau; izbaveste de toata primejdia si nevoia, si mana ajutatoare
de graba intinde-ne.

Ma sfarsesc de dorul tau, Mariam, ma arde dorinta de-a privi cu evlavie, slava si frumusetea sfintei tale icoane, si de ajuns nu-mi este
cat pot sa te maresc.

De toate slavita, bucura-te, Mariam, tu Mangaietoarea turmei tale, si ajutor, ce-ai tinut in brate pe Dumnezeu-Cuvantul, pe Care ni-L daruieste, Cinstita, Atotmilostiva.

Fecioara Preacurata, nadejde esti deznadajduitilor si credinciosilor ajutor.

Pe cei ce ti se roaga ii mantuieste din stricaciune, Fecioara Nascatoare, si Mangaietoarea mea.

Ostirile, toate, ingeresti, Inaintemergatorul, cei doisprezece Apostoli, toti sfintii, cu Maica lui Dumnezeu sa faceti rugaciuni, ca sa
ne mantuiasca pe noi.

Sfinte Dumnezeule… Slava… Si acum…
Preasfanta Treime… Doamne miluieste (3) Slava… Si acum…
Tatal Nostru…
Tropar, Glasul 1, Podobie: „Piatra fiind pecetluita…”

Pe cea mai presus de toate, Fecioara, sa o laudam, pe Mangaietoarea din aceasta manastire, si ocrotitoare. Poticnire este vrajmasilor si
noua acoperamant de mantuire, prin icoana ei care sta pe tron, ca o imparateasa.
Slava, strigam, sfatului tau, Slava minunilor tale, Slava, Fecioara, catre noi sfintei purtarii tale de grija.

Preotul: Miluieste-ne pe noi Dumnezeule…
Doamne miluieste (3)
Inca ne rugam…
Doamne miluieste (40)
Apolis

Stihirile, Glasul al 2-lea, Podobie: „Cand pe lemn…”
Fratilor, veniti la icoana de minuni facatoare si sfanta a Fecioarei curate, veniti acum sa cadem, lacrimi varsand, si cu dor sa strigam,
din inima si suflet: De toate nevoile pe noi ne elibereaza, ca din toate primejdiile, totdeauna izbaviti, Fecioara, pe tine Mangaietoare sa te numim.

Primeste, Stapana, rugaciunile robilor, si ne izbaveste de toata nevoia si necazul.

Toata nadejdea mea spre tine acum o pun, Maica lui Dumnezeu, pazeste-ma sub acoperamantul tau.

Preotul: Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Sursa: teologie.do.am

Vezi și Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Paramythia” de la Vatopedi

Această icoană preafrumoasă este o frescă* din secolul al XIV-lea care s-a aflat în pridvorul bisericii mari (katoliconului) mânăstirii Vatopedi, iar după săvârşirea minunii a fost strămutată într-un paraclis închinat Maicii Domnului Mângâietoarea (Paramythia).

Exista în trecut obiceiul ca, ieşind monahii din katolicon dupa săvârşirea slujbei utreniei, să se închine la icoana Maicii Domnului în privdor şi acolo egumenul să înmâneze portarului cheile de la poarta închisă decuseară a mânăstirii spre a o descuia.

Tradiţia spune că la 21 ianuarie 1320, când egumenul dădu portarului cheile, icoana s-a însufleţit deodată, Maica Domnului strigându-le: „Nu deschideţi astăzi porţile mânăstirii, ci urcaţi-vă pe ziduri şi alungaţi piraţii!” Atunci – o, minunile Tale, Hristoase Împărate! – Pruncul Iisus ce şedea în braţele Născătoarei de Dumnezeu, mişcându-şi mânuţa, acoperi gura Preacuratei Maicii Sale şi îi spuse: „Nu, Maica Mea, nu le spune. Lasă-i să fie pedepsiţi după cum merită, căci şi-au lăsat datoriile lor călugareşti!”. Atunci, Născatoarea de Dumnezeu, cu multă îndrăzneală a Maicii către Fiul şi Dumnezeul său, luă mânuţa lui Hristos, coborând-o de la gura sa şi, îndreptându-şi capul spre dreapta, se slobozi de mâna lui Iisus, strigându-i egumenului pentru a doua oară: „Nu deschideţi astăzi porţile mânăstirii, ci urcaţi-vă pe ziduri şi alungaţi piraţii!” Iar apoi: „Luaţi aminte şi pocăiţi-vă, căci Fiul meu s-a mâniat pe voi!” Şi repetă şi a treia oară: „Astăzi nu deschideţi porţile mânăstirii…”. După terminarea glăsuirii, Născătoarea de Dumnezeu şi Preasfântul său Prunc căpătară iaraşi înfăţişare de icoană, rămânând însă în pozitia care se vede astazi, adică Preacurata ţinând mânuţa lui Hristos sub gura sa, având capul îndreptat către dreapta pentru a fi slobodă, iar expresia chipului său fiind plină de neţărmurită îngăduinţă, dragoste şi îngrijorare de Mamă, în timp ce Hristos, deşi Prunc, are o faţă aspră de Judecător.

Această icoană este cu adevărat nefăcută de mână omenească, deoarece s-a săvârşit în forma de astăzi prin Harul lui Dumnezeu, după intervenţia minunată a Maicii lui Dumnezeu pentru ocrotirea mânăstirii, de aceea se şi numeşte Maica Domnului Mângâietoarea (Paramythia). După cum spun pelerinii veniţi la mânăstire, care nu se mai satură privind-o, dumnezeiasca dulceaţă a chipului Preacuratei Fecioare odihneşte şi mângâie sufletul omenesc.

Prin această minune se face încă o dată vădit faptul – în deplin acord cu credinţa Bisericii – că Îndrăzneala de Maică a Născătoarei de Dumnezeu către „Fiul şi Dumnezeul său” mijloceşte pentru păcatele neamului omenesc, mântuindu-l prin rugăciunile sale din grozăviile pe care le merită pentru mulţimea păcatelor lui.

De la săvârşirea minunii, călugării păstrează nestinsă candela din faţa icoanei. Sfânta Liturghie se ţine în fiecare vineri în bisericuţa Paramythiei, iar Paraclisul Maicii Domnului se cântă zilnic. Există obiceiul ca tunderile în monahism să se facă în acest paraclis.

De această icoană este legată şi viaţa cuviosului Neofit Vatopedinul, care pe atunci se îngrijea de paraclisul acestei icoane făcătoare de minuni.

Odată, cuviosul fu trimis de mânăstire pentru a sluji o bucată de vreme la un metoc din Evvia. Acolo căzu greu bolnav şi se ruga Maicii Domnului să-l învrednicească a muri la mânăstirea de metanie. Auzi atunci îndată, lăuntric, vocea Preacuratei spunându-i: „Neofite, mergi la mânăstirea ta şi după un an să fii gata”. Mulţumind cuviosul Maicii Domnului pentru păsuirea dăruită, îi zise ucenicului său să se pregătească pentru întoarcerea la mânăstire. Cu adevărat, după trecerea vremii, într-o zi, după ce se cuminecă cu Preacinstitele Taine, urcând cuviosul scările din faţa paraclisului Paramythiei, auzi iarăşi glasul Preacuratei: „Neofite, vremea ieşirii tale a sosit”. Mergând aşadar cuviosul la chilia sa, îşi pierdu puterea şi, cerându-şi iertare de la întreaga obşte, îşi încredinţă duhul în braţele Născătoarei de Dumnezeu.

Precizare: *Icoana Preasfântei Născătoare de Dumnezeu, Paramythia este o pictură murală detaşată din zidul bisericii şi mutată în paraclisul cu acelaşi nume.

Vezi și Paraclisul Icoanei Mângâietoarea “Paramythia”, facere a lui Nifon Vatopedinul

Vatopedi, 1874

Vatopedi, zilele noastre

Cuvânt din Sfântul Munte al Părintelui Stareț Efrem Vatopedinul, Conferință Craiova, 3 iunie 2007

Click AICI pentru a viziona cuvântul Părintelui Efrem

Click AICI pentru a downloada cuvântul Părintelui Efrem. După ce intrați pe noua pagină, faceți “click dreapta” pe “Cuvant-Cuv-Efrem-Vatopedi-Athos.avi (49.04 MB)” și alegeți “Salvează legătură ca”.

 Odată a venit în Sfântul Munte şi umbla pe la mănăstiri un tânăr în vârstă de şaisprezece-şaptesprezece ani, pe care îl chema Gheorgaki. La vârsta de trei ani fusese dus de părinţii lui la o mănăstire budistă din Tibet, înaintase mult în yoga şi ajunsese un vrăjitor desăvârşit putând să cheme pe oricare diavol voia. Purta centura neagra şi ştia foarte bine karate. Cu puterea satanei făcea tot felul de demonstraţii care pricinuiau uimire. Lovea cu mâna pietre mari şi le sfărâma ca pe nişte nuci. Putea să citească şi cărţi închise. Spărgea alune în palmă, arunca cojile, iar miezul rămânea lipit de mână.

Nişte monahi l-au adus pe Gheorgaki la „Panaguda”, ca să fie ajutat de Stareţ (de Cuviosul Paisie, n.n.). Când a ajuns acolo, l-a întrebat pe Stareţ ce puteri are şi ce minuni poate face. Atunci Stareţul i-a răspuns că însuşi nu are nici o putere şi că toată puterea este a lui Dumnezeu.

Gheorgaki, vrând să-şi arate puterea, şi-a concentrat privirea spre o piatră mare care era la distanţă şi a făcut-o bucăţi. Atunci Stareţul a făcut semnul crucii pe o piatră mică şi i-a spus să o spargă şi pe aceea. El s-a concentrat, şi-a făcut vrăjile lui, dar nu a reuşit să o spargă. Văzând aceasta, a început să tremure, iar puterile demonice pe care credea că le stăpânea, neputând sparge piatra, s-au întors împotriva lui şi l-au aruncat cu putere în cealaltă parte a răului. Stareţul a mers şi l-a găsit într-o stare jalnică.

Altădată, povestea Stareţul, în timp ce discutam cu el, s-a ridicat deodată, mi-a prins mâinile şi mi le-a întors la spate. „Să vină acum să te scape Hagi-efendi, dacă poate”, mi-a spus. Am simţit aceasta ca pe o hulă. Atunci mi-am tras puţin mâinile şi l-am aruncat cât colo. După aceea a sărit în sus şi a vrut sa mă lovească cu piciorul, dar piciorul lui s-a oprit lângă faţa mea, ca şi cum ar fi întâlnit o piedică nevăzută. M-a păzit Dumnezeu.

În acea noapte l-am oprit şi l-am pus să doarmă în chilia mea. Dar diavolii l-au luat şi l-au târât până jos în pârâu, unde l-au bătut pentru nereuşita lui.

Dimineaţa a venit într-o stare jalnică, rănit, plin de spini şi pământ şi mi-a mărturisit: „M-a bătut satana pentru că nu am putut să te biruiesc”.

Stareţul l-a convins pe Gheorgaki sa-i aducă toate cărţile lui de vrăjitorie şi le-a ars. Apoi l-a ţinut puţină vreme lângă el şi l-a ajutat cât timp acela a făcut ascultare. După aceea Stareţul, interesându-se să afle dacă Gheorgaki este botezat, a aflat chiar şi biserica în care s-a săvârşit botezul lui. Gheorgaki cutremurat de puterea si harul Stareţului, voia să devină monah, dar nu a putut.

Stareţul folosea cazul lui Gheorgaki ca să arate cât de mare este înşelarea celor ce cred că toate religiile sunt egale, că toate cred în acelaşi Dumnezeu şi că nu există nici o diferenţă între monahii tibetani şi cei ortodocşi.

(Fragment din Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul de Ieromonah Isaac, Ed. Evanghelismos)
Foto (jos): Chilia Panaguda, unde a viețuit multă vreme cuviosul aghiorit.

Când vă veți întoarce împotriva tuturor acestor lucruri, puține, multe, pe jumătate, și vă veți preocupa de un singur lucru, de voi, de Dumnezeu, de mine, de tine, atunci poate veți pune început la ceva. Despre această mare prețuire a particularității persoanei, Biserica noastră vorbește simplu, clar, concret. Pentru această originalitate rară și prețioasă, sinceră și nevinovată s-au luptat sfinții și pe aceasta ne-au lăsat-o, fără să aștepte nici o răsplată pentru iubirea luptei lor, nici de la Dumnezeu, nici de la oameni. Ceea ce a strigat Nietzsche în durerea negrăită a deznădejdii lui: „Oh, singurătate! Singurătate, patria mea!” va trebui să fie strigătul de luptă al creștinilor, desigur, cu alt înțeles. Și ceea ce spune Sartre, că „iadul sunt ceilalți” pentru mine va fi paradisul.

[...] În blocul zilelor noastre locatarii nu se cunosc toți între ei. În bloc s-a pierdut relația dintre vecinii care-și împărțeau pâinea și aveau porțile deschise. Relațiile s-au redus la un „Bună ziua” în lift și la un surâs formal și silit, un răspuns dat uzanțelor sociale.

…Pe drum se calcă unul pe altul, în autobuz se strivesc, în cluburi nu găsești loc. La școală, în casă, la magazin, pretutindeni omul este chinuit de plictiseală și de monotonia lui, de multe ori fără să conștientizeze deplin, și situația aceasta devine o simplă obișnuință care nu-i mai ridică probleme. Preocupările zilnice nu-i lasă niciodată singuri pe oameni, ca să vorbească cu ei înșiși.

Singuratea nu se suprimă prin rețetele savante ale psihologilor, sociologilor, scriitorilor și crainicilor. Ea dorește o luptă personală, o reglementare lăuntrică, o ciocnire frontala cu identitatea noastră existențială necunoscută, o pătrundere curajoasă spre aflarea frumuseții celei dintâi zidite, o închinare smerită înaintea lui Dumnezeu spre ucenicie și ajutor, o ieșire sinceră și cinstită spre întâlnirea cu ceilalți, cu duhul jertfei, cu dispoziția înțelegerii și a acceptării, a ajutorării și completării reciproce.

Astfel singurătatea stearpă și amară a omului poate să se preschimbe într-un izvor bogat, cu ape de o prospețime și dinamicitate nedepășite, în care să se cufunde în întregime și să-și descopere puterile autenticitatea chipului său dumnezeiesc.

Doar omul echilibrat lăuntric și aflat în rânduială poate să aibă relații bune cu ceilalți, relatii care au primit început prin ajutorul lui Dumnezeu și i-au dat putere pentru această discuție cu sine însăși. Astfel, ceilalți devin coslujitori ai tainei liturghiei vieții, din care ne împărtășim unul cu altul, prin rugăciune, prietenie, nuntă și ne mângâiem în această călătorie învolburată a vieții noastre trecătoare.

Omul va fi foarte fericit dacă va putea găsi în viața lui o persoană pe care o va respecta, o va iubi, i se va încredința și o va urma cu bucurie. Si cu cât mai devreme se întâmplă acest lucru, cu atât mai bine.

Să iei seama ca să fii ceea ce ești. În principal, să nu subestimezi binele, pentru că această boală este grea și duce la moarte. Iarași, să nu devii cinic, și mai ales în ceea ce privește iubirea… Zidește în Dumnezeu, zidește-te pe tine însuți, zidește-i pe ceilalți și nimeni nu va putea să fure pacea din sufletul tău. „Află pacea în inima ta și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Și astfel, tu, pe care toți te consideră drept unul care nu poate oferi nimic, doar prin această pace, prin cumpătarea, bucuria ta, vei avea îndelungă răbdare, disponibilitate sufletească, semnele prefacerilor tainice în chip vădit, capabile să transforme multe din răutatea și urâciunea lumii. Vei fi precum unii bătrâni din Sfântul munte, care te învață doar prin expresia feței lor. Pacea, liniștea lor, starea, modul lor de a fi sunt predica cea mai puternică.

(Fragmente din cartea Comuniunea pustiei și singurătatea orașelor, de Monahul Moise Aghioritul, Ed. Sophia, 2011)

Sursă: blogul Irinei Bazon