Părintele Rafail Noica vorbind despre Cuviosul Siluan Athonitul

Părintele Rafail Noica vorbind despre Cuviosul Siluan Athonitul

Acest Siluan era un taran, cu doua ierni de scolire in Rusia tarista

“O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului as vrea s-o aduc prin Sfantul Siluan cel de la Athos. Sfantul Siluan, pe care unul din troparele lui il numeste teolog – si in asta vad ca Biserica, constiinta Bisericii accepta un al patrulea in numarul teologilor ei. In troparul lui care zice: “intre cuvantatorii de Dumnezeu cel prea duios” (sau cel prea dulce). Acest Siluan era un taran, cu doua ierni de scolire in Rusia tarista, dar din trairile si din citirile lui in viata monahiceasca, Parintele Sofronie spunea ca era un om citit, in sensul calugaresc al cuvantului.

[Iar un mare teolog al epocii noastre, care era intr-o zi cu noi la manastire, la trapeza, cand de praznicul Sfantului Siluan, se citea din cuvintele Sfantului Siluan (cuvinte care le avem in romana traduse de profesorul Ica sub titlul "Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei"), cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog si arhiereu al bisericii noastre, a soptit dupa masa, parintelui Sofronie, ca pentru fiecare cuvant al acestui taran cu doua ierni de scolire - ca diploma - s-ar putea scrie o carte. Si asta dadea marturie despre el insusi, cu siguranta: el ar fi putut sa scrie o carte despre fiecare cuvant al Sfantului Siluan. Fiindca si el ca erudit, si Siluan ca om simplu, dar trait, traiau intr-o anumita masura in acelasi duh, si se intelegeau, as zice, unul pe altul. Siluan era de mult trecut la Domnul, dar cred ca si Siluan s-ar fi inteles cu acest eminent teolog].

Pentru Sfantul Siluan vreau sa dau, mai ales, ca pilda, un moment al vietii lui: criza cea mai mare, in care primeste cuvantul uimitor de la Mantuitorul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!”. Dupa 15 ani de nevointa extrema, limita, in fiecare noapte, pentru a ajunge, pentru a iesi din iadul, din starea de instrainare de Dumnezeu – asta-i iadul, nu importa ca sunt draci sau ca nu, desi era impresurat de draci in fiecare noapte – dar vorba era de instrainarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care-L cunoscuse (Il vazuse pe Hristos cu 15 ani inainte); 15 ani de nevointa sterila, cu noptile lui cand dormea poate vreo doua ceasuri – majoritatea vietii lui, doar asezat pe un scaun fara speteaza si numai cu crampeie de somn, cand adormea in nevointa rugaciunii. Si nu ajunge nicaieri. Si la un moment dat, vrand sa-I arate lui Hristos intentia lui, vrea sa se scoale de pe scaun, sa se inchine, dar vede un drac in fata lui, asa ca nu se putea inchina icoanei, fara sa aiba aerul ca se inchina dracului. Sade inapoi pe scaun zdrobit si cere Domnului: “Doamne, tu vezi ca vreau sa ma rog cu minte curata si diavolii ma impiedica”. In 15 ani, pentru prima oara primeste raspuns; si aude in inima lui: “cei mandri sufera de draci”.

Auzind cuvant, pe care-l recunoaste ca dumnezeiesc, in loc sa deznadajduiasca – ca acuma-i mai trage si una peste obraz si-l mai face si mandru – se umple de nadejde si zice: “Doamne, tu esti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut, spune-mi ce sa fac ca sa ma smeresc“, si Domnul-i spune (alta palma peste obraz, am intelege-o noi):

“Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui!”.

Daca-mi ingadui sa parafrazez “Tine-ti mintea in iad”, as zice:

Fii realist!…. Unde vrei sa ajungi? Vezi ca nu poti! 15 ani te-ai luptat! Asuma-ti iadul, sa stii ca asta este vesnica ta mostenire, pentru pacatul pe care il ai, pe care l-ai mostenit de la Adam si pe care-l traiesti si tu, dar… nu deznadajdui.

Si cuvantul important pentru Siluan, a fost acesta: “nu deznadajdui!”. L-a trait ca pe o fagaduinta, as zice apofatica, a lui Dumnezeu. “Tine-ti mintea in iad” e foarte catafatic, e foarte pozitiv, dar [pentru] “nu deznadajdui” nu explica de ce. Si Siluan stie ce sa faca. Si ceea ce face, face ca… Marturiseste ca “atunci am inceput sa fac asa precum m-a invatat Domnul”… “Am inceput” sau “m-am pus sa fac”… “Mintea mi s-a curatit si duhul marturisea in inima mea mantuirea”. De-abia a inceput si teologia care traia in el l-a adus la luminare. Si de atunci a devenit ce-am putea numi Siluan cel Mare.

In sensul ca acest cuvant este acelasi cuvant pe care l-a primit Antonie cel Mare – de care Sisoe cel Mare zicea “cine poate purta astazi cuvantul Marelui Antonie… si stiu totusi un barbat care poate sa-l poarte!” Acelasi cuvant pe care-l traia Pimen cel Mare, care zicea: “Sa stiti fratilor, ca unde este satana acolo va fi aruncat si Pimen”. Si nu deznadajduiau!

Insa forma in care a primit-o Siluan, teologic este cea mai desavarsita. Si este o forma care ne este si noua tuturor de folos – ca cine poate gandi fara sa deznadajduiasca, asa ca Antonie: “Toti se vor mantui, numai eu voi pieri“? Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: “Tine-ti mintea in iad, fii realist, nu te mandri, nu te inalta in ce crezi ca esti! Dar tu nu deznadajdui!” As parafraza cuvantul lui Dumnezeu: “Tu, de Mine, de dragostea Mea, sa nu deznadajduiesti!“

Parintele Siluan a inceput sa-si insuseasca, sa-si asume starea asta de iad, cu nadejdea la Dumnezeu. Cantul lui cel iubit, zice, era: “aici voi pieri, aici voi petrece vesnic in flacara asta intunecoasa, si voi zice: unde esti Doamne al meu? Unde esti lumina mea? Unde esti viata mea?“. Cu mintea era in iad, cu inima era in Dumnezeu. Cine credeti ca a biruit? Iata ca nu iadul e atotputernic! Teologul Siluan a inteles ce insemna cuvantul asta, scurt si apofatic al Domnului: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!” Nu deznadajdui de dragostea Domnului!

Ce vreau sa subliniez este ca daca, in criza lui cea mai mare, Siluan a putut sa zica “Doamne, tu esti milostiv!“- si sa-si aduca aminte de mila lui Dumnezeu: “Sufletul meu te-a cunoscut!” si asa mai departe…. Noi toti stim intr-o masura sau alta – astazi probabil foarte mare – ce este o criza. Eu socotesc ca terminologia asta – criza, depresiune nervoasa si altele -, care este o terminologie clinica, ne dezorienteaza gandirea. Ar trebui sa ne reorientam toata terminologia vietii noastre, dupa terminologia Parintilor si a Bisericii. Ce este o criza sau o depresiune nervoasa? E o stare a duhului, e o stare duhovniceasca. Daca ne limitam la aspectul clinic, e o stare prost inteleasa si prost tratata. Deci de-aia zic ca pentru Siluan era criza cea mai adanca. Daca oamenii au ajuns in ceva cat de putin asemanator, de departe asemanator a acelei crize, in general, omul isi ia viata, cade in deznadejde si se sinucide. Deci vreau sa arat sa nu citim cu inchipuire ca momentul ala este un moment de criza [asa cum o intelegem noi]. Dar cine in criza lui isi mai aminteste de mila lui Dumnezeu? Cine in criza lui mai poate afla de la sine, adica in sine, in teologia lui, un cuvant de nadejde ca sa-si iasa din criza si sa reajunga la viata? Iata ca Siluan isi amintea permanent ca mila lui Dumnezeu, si daca Dumnezeu ii vorbeste, raspunsul lui Siluan este: “Doamne, tu esti milostiv! Sufletul meu te-a cunoscut!”.

Si-as vrea sa arat ca asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintita pana in criza cea ultima pe care o poate cunoaste omul in viata asta pamanteasca”.

Extras din Despre teologia ca rugaciune la Sfanta Maria Egipteanca, la Sfantul Siluan si in slujbele Triodului, Parintele Rafail Noica, noiembrie 2003, Aula Palatului Patriarhal, in cadrul simpozionului “Teologie si monahism“ dedicat centenarului Parintelui Dumitru Staniloae

Ce este păcatul în înţelesul creştin al cuvântului?, Arhimandritul Sofronie Saharov

Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui. Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul. Odată săvârşit, el se răsfrânge asupra stării sufleteşti, precum şi a celei trupeşti a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârşit; el negreşit va ieşi afară din hotarele vieţii lui individuale şi va împovăra cu răul său viaţa întregii omeniri, şi, în consecinţă, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi. Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi.

Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârşit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viaţa cea veşnică a duhului. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuţinării harului.

Ceea ce uimea la Sfântul Siluan era neobişnuita subţirime a minţii sale lăuntrice şi deosebita sa intuiţie duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se arăta Domnul, dar mai ales după aceasta şi în tot restul vieţii sale, era excepţional de adâncă şi de puternică; inima îl durea în chip de nesuportat, şi de aceea şi pocăinţa lui era cu o tânjire de nestăvilit, cu plâns, fără alinare câtă vreme nu simţea în suflet iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să li se pară curios, iar unora poate chiar exagerat, dar pilda Sfântului Siluan nu este pentru toţi.

În căinţa sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care uşor o dă Dumnezeu, poate şi numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare atotcuprinzătoare, aşa încât sufletul să simtă desluşit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putinţă, niciodată; se ruga la Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea “legii păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia urmările păcatului – pierderea harului – atât de puternic şi de dureros, încât se temea de a repeta o asemenea experienţă. Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu şi a păcii lui Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplite decât orice. Conştiinţa că scârbeşte pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blând şi smerit – îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adânci suferinţe ale conştiinţei care greşeşte împotriva sfintei dragoste a lui Hristos.

Cine cunoaşte dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinţi, dacă a săvârşit vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela ştie cât de nesuportat poate fi chinul conştiinţei; dar tot ce se poate întâmpla în lumea relaţiilor sufleteşti nu este decât o palidă umbră în comparaţie cu relaţiile duhovniceşti cu Dumnezeu.

Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon – Siluan, şi, într-un chip neînţeles nouă, i-a dat să cunoască esenţa păcatului atât de adânc şi de puternic încât el cu adevărat trăia muncile iadului şi dintru acest “iad cel mai de jos“, se ruga până când s-a plecat către el Domnul şi i S-a arătat, dându-i să cunoască învierea sufletului şi să vadă pe Fiul Omului întru împărăţia Sa mai înainte de a gusta moartea cea după trup. (Mt. 16,28)”.

Traducere de Ieromonah Rafail Noica. Preluare din rev. Orthograffiti

Foto: Părintele Sofronie Saharov alături de tânărul preot Irineu Popa, viitorul arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei.

Graiul liturgic, Arhimandritul Sofronie Saharov

„Întru început era Cuvântul, şi Cuvântul era către Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul… toate printr’însul s’au făcut” (1 Ioan, 1 şi 3).

Limba omenească are menirea să exprime realitatea diferitelor planuri: există planul vieţii – al necesităţilor vieţii; există planul apropiat de el şi cu toate acestea deosebit prin simţăminte şi patimi sufleteşti primitive; există limba demagogiei politice; există limba ştiinţifică, filosofică, poetică; în sfârşit, cea mai înaltă decât toate, limba Dumnezeieştii Descoperiri, a rugăciunii, a theologiei şi a altor raporturi dintre Dumnezeu şi oameni – limba Liturgică. Cunoştinţa abstractă despre existenţă are rădăcini metafizice; aici se referă ştiinţa, filosofia şi, mai întâi de toate, cunoştinţa de Dumnezeu. Cuvintele, care exprimă mai sus citatele genuri ale cunoştinţelor, precum şi Numele Dumnezeieşti purced din sfera intelectuală, metafizică. În acelaşi timp lor le este propriu să provoace în minte sau în inimă diferite reacţii şi în acest sens ele apar ca nişte „reflexe condiţionate”, care poartă caracterul nemijlocit, automat.

În faţa oricărei limbi se pune problema de a’l introduce pe ascultător sau cititor în acel domeniu de care aparţine limba dată. Ţinând seama de energia cuvintelor „condiţional reflexive”, noi trebuie să dăm, în chip deosebit, mai multă atenţie graiului liturgic, care e chemat să nască în minţi şi în inimile celor ce se roagă simţirea unei alte lumi, mai înalte. Aceasta se dobândeşte prin prezenţa numelor şi concepţiilor care aparţin exclusiv planului Dumnezeiesc; şi de asemenea prin utilizarea unei mici cantităţi de forme specifice de expresie.

Slavii sunt dăruiţi de pronie cu o limbă binecuvântată, care a servit de veacuri pentru slujbele bisericeşti, Sfintelor Scripturi şi rugăciunii şi niciodată nevoilor inferioare ale vieţii, nici chiar literaturii bisericeşti. Noi suntem categoric încredinţaţi de necesitatea întrebuinţării acestei limbi în slujbele bisericeşti; nu este deloc nevoie să se înlocuiască cu limba de toate zilele, ceea ce va scădea inevitabil nivelul duhovnicesc şi, prin aceasta, va pricinui o pagubă considerabilă. Nu’şi au locul argumentele că, chipurile, pentru mulţi oameni contemporani limba veche bisericească este neînţeleasă, şi chiar oamenii cu ştiinţă de carte, ba chiar şi pentru oamenii învăţaţi. Pentru astfel de oameni a stăpâni o cantitate minimă de cuvinte neîntrebuinţate în viaţa de toate zilele este o treabă de câteva ceasuri.

Toţi fără excepţie cheltuiesc uriaşe sforţări pentru însuşirea unei complicate terminologii din felurite domenii ştiinţifice sau din cunoştinţele tehnice, politice, juridice sau din ştiinţele sociale; din limba filosofică sau poetică, şi alte asemenea. Pentru ce să silim Biserica să’şi piardă limba, care este necesară pentru exprimarea formelor proprii de theologie înaltă sau de trăiri duhovniceşti?

Toţi cei ce doresc sincer să se împărtăşească de cultura de veacuri a Duhului, lesne vor găsi posibilitatea  să se familiarizeze cu nepreţuita comoară a graiului sfinţit bisericesc, care în chip uimitor corespunde cu marile taine ale dumnezeieştilor slujbe. Puţinele particularităţi ale acestui grai uşurează osteneala de a ne lepăda de pătimaşele griji: „toată grija cea lumească acum să o lepădăm”. Dacă în timpul săvârşirii sfintei Liturghii am fi folosit graiul nostru cel de toate zilele, atunci acest grai ar fi născut în sufletele şi minţile celor de faţă reacţiile planului inferior al existenţei noastre fizice. Cuvântul omenesc este chipul Cuvântului Tatălui Cel mai înainte de veci. „Cu Cuvântul Domnului cerurile s’au întărit… El au zis, şi s’au făcut” (Ps. 32, 6 şi 9). Şi cuvântul nostru posedă o putere ziditoare. „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veci” (Is. 40, 8). Şi cuvântul nostru atinge vecinicia, dacă este spus pe căile voii Lui. Prin chemarea Numelor Dumnezeieşti se săvârşesc Tainele Bisericii, inclusiv prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului.

Cuvintele Liturghiei şi în general ale rugăciunilor nu sunt în fond numai omeneşti, ci şi date de Sus. Limba bisericească se referă la sfera Existenţei Dumnezeieşti; ea trebuie să exprime Descoperirea Duhului şi vederile mentale născute de el. Prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu (cf. Rom. 10, 17) se însufleţeşte omul spre credinţă, „carea a biruit lumea” (1 Ioan 5, 4; Thes. 2, 13).

Sursă: Arhimandritul Sofronie – „Mistica vederii lui Dumnezeu” („A’l vedea pe Dumnezeu precum este”), pp. 300-302

O paralelă între nuntă și monahism, Arhimandritul Sofronie Saharov

Nu pot sa afirm ca mi-ar fi trebuit sa trec prin experienta „lepadarii” atunci cand am hotarat sa primesc monahismul. Cand am parasit „lumea”, eu nu am simtit vreo lupta interioara cu mine insumi, cu alte cuvinte, greutatea de a renunta la ceva ce m’ar fi atras in viata lumii. Nu am respins nimic, nu am dispretuit nimic. Am intrat in manastire pentru ca mi-a fost duhovniceste imperativ sa sa aflu un asemenea chip de viata unde as fi putut sa ma dau deplin lui Dumnezeu, adica cu toate gandurile mele, cu toata inima, cu toata puterea fizica si psihica a fiintei mele. Totusi aceasta nu m’a crutat de o lunga perioada de lupta duhovniceasca intre rugaciune si dragostea patimasa pentru pictura. Arta era pentru mine o cale catre cunoasterea fiintei. Asa o intelegeam eu, asa traiam in ea. Ea imi cerea intreaga fiinta; ba chiar mai mult decat „intreaga”. Fara a te da in intregime artei, ea nu va deveni niciodata autentica, cu alte cuvinte, una care sa duca pe slujitorul ei dincolo de hotarele vremii si spatiului. Autentic artistica este numai opera ce poarta in sine elemente ale veciniciei; fara aceasta, ea ramane doar un element „decorativ” al locuintelor noastre. Gandul veciniciei m’a insotit inca din anii copilariei. Rugaciunea, adancindu’se inlauntrul meu, ma ducea cu mai multa putere catre simtul veciniciei. Si ea a biruit.

Mai departe, calugaria mi-a pus problema „persoanei”. Stim din literatura universala ca unirea a doua persoane in nuntire, atunci cand poarta, mai mult sau mai putin desavarsit, caracterul unei uniri personale, a dat oamenilor experienta unei oarecari „vecinicii”, adica a unei stari in afara vremii, iesirea din hotarele inguste ale existentei individuale. Cei ce au trecut prin aceasta experienta au cercat o nespusa incantare, o rapire. De unde au ajuns la concluzia ca nunta este o „taina” in sine: biruinta asupra egoismului, contopirea a doi intr’o „unire”. Astfel, un teolog in Paris a ajuns pana acolo unde sa inceapa a afirma ca in afara unei astfel de experiente nu este cu putinta sa ajungi sa intelegi dogma Unitatii Treimice.

Eu nicidecum nu pretind a sti toate. In vartutea conditiei existentei noastre pamantesti, nimeni nu poate sa treaca prin toate, in experienta sa personala. Santem pusi inaintea inevitabilitatii unei alegeri, unei hotarari, neparat de ordin categoric. In ajutor ne vine nu numai faptul de a observa viata celor ce ne inconjoara, intr’o covarsitoare majoritate a cazurilor purtand in sine pecetea naruirilor, dezamagirilor, dar in acelasi timp si un inceput de intelegere, in ce priveste realitatile fiintei, prin rugaciune. Nu este cu putinta a smulge din suflet nadejdea catre ceva mai bun tocmai pentru el. Inchipuirea deseneaza un minunat tablou al casatoriei armonioase. Dar in cazul meu a biruit rugaciunea. In ea se descopera „persoana”, incomparabil mai adanc decat in unirea a doua persoane care se iubesc. Rugaciunea fata catre Fata lui Dumnezeu, introduce duhul omului in domeniul Luminii Nezidite, pline de o dragoste aparte si de o minunata pace. De asemenea, rugaciunea pentru lumea intreaga, pentru toata omenirea, ne descopera noi sfere ale fiintei, experienta pe care nu o poate da nunta.

Toata intalnirea, cu adevarat omeneasca, rasfrange insasi frumusetea vietii cosmice. Fiecare om asteapta de la noi intreaga atentie catre sine. Dar pe langa atragatoarea intalnire cu o persoana vie, in rugaciunea pentru lumea intreaga sufletul zareste maretia realitatii atotcuprinzatoare, si de acum nu mai poate parasi orizonturile care i s’au deschis. Minunat lucru – dragostea pentru o persoana iubita, dar a se ruga este ceva si mai mare.

Ca sa ajungem la rugaciunea neincetata, poruncita noua (Ef. 6:18; 1Tes. 5:17), neaparat trebuie sa ne recladim toata viata astfel incat ea sa devina un singur act neincetat de inainte-stare a savarsirii Dumnezeiestii Liturghii in fata Marelui Dumnezeu. Experienta istorica a aratat ca cel mai bun chip pentru a atinge acest sfant tel s’a dovedit a fi monahismul. Absenta datoriei de a apara existenta cuiva – fie nevasta, fie eventuali copii si alte asemenea – da monahului libertatea de a’si risca intreaga viata in nevointa postului, a privegherii, a uitarii nevoilor sale trupesti, precum hrana, imbracamintea, conforturile. Mintea monahului este libera neintrerupt sa petreaca in pomenirea lui Dumnezeu; ea in chip firesc se misca in sfera rugaciunii curate; cearca atingerea vietii vecinice; traieste vederea Luminii Nezidite care purcede de la Fata lui Dumnezeu, raspandeste mireasma iubirii ce se pogoara de sus.

Cand, dupa o nunta cu adevarat binecuvantata – nu una de scurta durata, nu una prea marginita la cele trupesti, ci una intr’o adanca dragoste personala – unul din soti moare, lasand pe celalalt singur, atunci cel (sau cea) care ramane se simte pierdut, rupt, „injumatatit”. Lumea ii devine pustie. Si putini, printr’o rugaciune fierbinte, si’au biruit singuratatea, au dobandit libertatea pentru o mai buna inaltare la Cer. Si astfel nunta, chiar in forma ei cea mai buna, poarta primejdia ingustarii personalitatii omenesti. Monahismul izbaveste de o astfel de inmicsorare. Neincetata impreuna-graire cu Tatal cel Ceresc, in absenta nevoii de a comunica in planurile inferioare ale existentei noastre, largeste inima monahului spre a cuprinde viata cosmica, ce nu se ia de la el prin moartea fizica. Persoana lui se dezvolta si primeste caracterul universalitatii asemanatoare cu Hristos. Monahului i se da de sus a simti in cuvintele Domnului oglindirea vietii Celui Fara de Inceput. Insusi Tatal a dat cuvintele Fiului Sau, iar Fiul le-a impartasit oamenilor.

Sursă: Arhimandritul Sofronie – „Nasterea intru Imparatia cea neclatita”, pp. 221-224, traducere din limba rusa de ierom. Rafail (Noica)

Cuviosul Siluan Athonitul, emisiune tv “Calea Domnului” (Пути Господни)

Cuviosul Siluan Athonitul / Cтарец Силуан Афонский, emisiune tv “Calea Domnului” (Пути Господни), 2008

Sfântul Aristocle Athonitul, “Starețul Moscovei”

Cel numit în lume Alexie, fiul lui Alexei Amvrosif, s-a născut în 1846 în Orenburg, în Munţii Urali. După moartea soţiei sale, în 1876, s-a dus în Sfântul Munte al Athonului şi a intrat în Mănăstirea Sfântului Pantelimon. Pe 12 martie 1880, a fost tuns monah şi a primit numele de Aristocle. În 1884 a fost hirotonit diacon şi preot, iar în 1886 a fost tuns monah în schima mare. În 1887 a fost trimis la metocul Mănăstirii din Moscova unde s-a dovedit nou ctitor şi a fost părinte duhovnicesc al multor suflete. Atât timp cât a stat la metoc, între anii 1891-1894, a desfăşurat în jurul său o importantă lucrare duhovnicească.

Între anii 1895 – 1909 s-a întors în Mănăstirea sa din Sfântul Munte Athos. Între anii 1909-1918, a slujit din nou la mietocul din Moscova. Îl împodobeau harismele înainte-vederii şi facerii de minuni, prin care ajuta multe suflete. Iubirea sa jertfelnică şi inima sa milostivă înmuiau şi inimile cele mai împietrite. O mulţime de oameni aflaţi în nevoi îşi aflau alături de el izbăvirea. Pe drept cuvânt a fost numit „stareţul Moscovei”. Fericita lui adormire a avut loc pe 24 august 1918 în chilia sa de la Metocul Mănăstirii Sfântul Pantelimon. Şi-a făcut de trei ori semnul crucii, privind spre icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea”, la care avea o evlavie deosebită şi în cinstea căreia ridicase o biserică şi şi-a încredinţat în linişte sufletul său Creatorului. Trupul său a fost îngropat sub Biserica Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea”. În 1923, pentru a nu fi profanat de atei, a fost mutat în Mănăstirea Cuviosului Daniil, după cum proorocise mai dinainte cuviosul Aristocle.

În anul 2001, Patriarhia Moscovei l-a aşezat în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Ruse. În 2004, a avut loc şi aducerea cinstitelor sale moaşte care au fost depuse în biserica metocului, unde continuă să facă minuni şi să izvorască bună mireasmă. Pomenirea sa se face pe 24 august.

(sursă: Vatopaidi via I.M. Pantokratoros, traducere: monahul Leontie)

Arhimandritul Sofronie, „Naşterea întru Împărăţia cea neclătită” (recenzie)

Arhimandritul Sofronie (Saharov), „Naşterea întru Împărăţia cea neclătită”,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003

În 1925, răsfăţatul galeriilor de artă ale Parisului interbelic, pictorul Serghei Saharov, se călugăreşte la Athos şi devine ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. De acum Sofronie, se va strădui să devină un înger în trup, ctitorind mânăstirea ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia. Aici îl va găsi ieromonahul Rafail Noica, fiul lui duhovnicesc, îngrijindu-se de traducerea din rusă a cărţii de faţă.

Fiind promotorul unui curat isihasm al ortodoxiei apusene, Părintele Sofronie învaţă: „Nici cuvântarea de Dumnezeu, intelectuală, fără rugăciunea pocăinţei, nici rugăciunea, fie ea fierbinte, dar fără viziunea cuvântării de Dumnezeu a minţii, nu se dovedesc a fi desăvârşirea. Singura cunoaştere care include în sine cele două aspecte de mai sus, ca o singură viaţă, se apropie de deplinătate”. Totodată, pledează pentru un optimism creştinesc regăsit: „dacă te socoteşti a fi doar o jalnică fiinţă, uşor îţi vei îngădui şi ierta o mulţime de fărădelegi, şi prin faptul că se socotesc mai prejos decât Hristos, oamenii în realitate (să nu vă pară o exagerare) refuză a Îi urma pe Golgota”, iar „pentru a fi creştin, neapărat trebuie o îndrăzneaţă bărbăţie înaintea căreia pălesc toate celelalte îndrăzneli pământeşti”.

În viziunea arhimandritului din Essex, ontologia creştină are ca temei descoperirea „Eu sunt cel ce sunt”, de aici autorul desfăşurând pe zeci de pagini o teologie a textelui de la Ieşire 3, 14. Dacă personalismul creştin reprezintă exclusiva desăvârşire, totalitatarismul este tocmai negarea lui, pentru el „generalul precumpănind asupra persoanei – de fiecare dată osândele se pronunţă după principiul arhiereului Caiafa”; şi, mai mult, „antropologia comunismului este zoologie”. Comentând Renaşterea, Părintele Sofronie explică: „Umaniştii au dreptate a socoti omul ca fiind cununa făpturii, dar ei s-au înşelat, neînţelegând că nu le-a fost dat a-şi făuri propria lume refuzând pe Făcătorul lor. Calea lor îi aruncă chiar în nimicul din care au fost scoşi”. Poruncile dumnezeieşti date omului sunt spre libertatea lui, iar „celui ce se comportă creştineşte aproape că nu i se poate face nici un rău”. Dinamismul lumii contemporane, de altfel, provine din acea „dinamică a păcatului”.

Cartea rezervă minunate file dedicate frumuseţii şi înălţimii călugăriei, comparată cu nunta mirenească în biruinţa asupra egoismului, căci „fără cultura adevăratei ascultări creştine, omul neapărat va rămâne un cerc închis, pururi un nepricopsit înaintea Feţei Dumnezeieşti. Oricât de cult ar fi omul, fără experienţa ascultării evanghelice uşa către lumea cea lăuntrică rămâne puternic trântită şi dragostea lui Hristos nu poate pătrunde”. Om al rugăciunii lui Iisus, Părintele Sofronie mărturiseşte: „Ştiu acum că dacă nu m-aş fi ţinut agăţându-mă cu tărie cu amândouă mâinile de marginea veşmântului lui Hristos, de mult aş fi pierit”. Responsabilitatea l-a caracterizat constant pe acest rus sfânt al exilului, care învăţa luminos în ceaţa mlaştinilor din Essex: „Cea mai înaltă sarcină a Bisericii lui Hristos în istorie constă în aducerea fiilor ei credincioşi” la măsura vârstei plinirii lui Hristos”. În 1979 proorocea: „Procesul creştin nu cucereşte decât cea mai neînsemnată parte a omenirii. Dar poate că anume această aleasă parte de năpăstuiţi ai iubirii se va arăta ca sensul istoriei. Fiecare dintre cei mântuiţi de Hristos este o valoare netrecătoare. Toţi cei ce nu au voit să primească în chip înţelegător, din lăuntru, în chip duhovnicesc, că omenirea e una în esenţa ei, ci continuă să năzuiască la dominarea asupra fraţilor, vor fi nevoiţi să recunoască siliţi de evenimentele istorice şi eshatologice”.

O carte valoroasă a bibliotecii creştine, scrisă într-un viu duh patristic, mostră a faptului că Părinţii trăiesc încă printre noi…

Octavian Dărmănescu

***

Mulțumesc nașului Octavian pentru îngăduința de a prelua textul său pe blogurile mele. (LD)

Rugăciunea de dimineaţă a Arhimandritului Sofronie Saharov

Împărate Sfinte, Cela ce eşti mai înainte de toţi vecii Fiul Tatălui şi Cuvântul Lui Cel împreună fără de început şi împreună veşnic, Iisuse Hristoase, Făcătorul cerului şi al pământului, Ziditorul meu, Carele prin atotziditoare porunca Ta ai scos toate dintru nefiinţă şi pre mine întru această viaţă m-ai adus, Cela ce bine ai voit a-mi dărui în scăldătoarea Botezului harul naşterii celei de Sus în Sfântul Duh şi a pune pecetea Darului Acestuia pre mădularele trupului meu în Sfânta Taină a Mirungerii, Cela ce ai pus în inima mea dorul de a Te căuta pre Tine, Unul Dumnezeu Cel Adevărat – auzi rugăciunea mea. Că nici lumină am, nici bucurie, nici înţelepciune, nici viaţă, nici putere afară de Tine; dar nici vrednic sunt pentru mulţimea păcatelor mele să caut către Tine, Dumnezeul meu; ci pentru Cuvântul Tău, că „tot ceea ce veţi cere în rugăciune, crezând, veţi primi” şi „tot ce veţi cere întru Numele Meu voi face vouă”, îndrăznind chem către Tine: binecuvântează, Doamne, ziua aceasta pe care mi-ai dat pentru cea negrăită bunătatea Ta; şi mă învredniceşte, în puterea binecuvântării Tale, ca toată fapta şi cuvântul din ziua ce încep acum, să le săvârşesc, Însuţi pentru tine, spre slava Ta, în frica Ta, dupre voia Ta, în duhul întregii cugetări şi al curăţiei, al smeritei cugetări, al răbdării, al dragostei, al blândeţii, al păcii, al bărbăţiei, al înţelepciunii, cu rugăciune şi în tot ceasul amintindu-mi că pretutindeni eşti.

Aşa, Doamne, pentru nemărginită bunătatea Ta, cu Duhul Tău cel Sfânt mă povăţuieşte întru tot lucrul şi cuvântul cel bun şi-mi dăruieşte fără poticnire să trec toată calea vieţii înaintea feţei Tale, ca nici o fărădelege să mai adaug dreptăţii pre carea o ai descoperit nouă.

Doamne, Cel mare şi mult milostiv, îndură-Te spre mine cela ce rău mă pierd; să nu ascunzi de la mine faţa Ta, nici căile mântuirii Tale; iar de mă va duce voia mea cea stricăcioasă pre alte căi, atunci nu mă cruţa, Mântuitorul meu şi cu de-a sila mă întoarce la calea Ta cea sfântă. Căci Tu, cunoscătorule de inimi Cel bun, cunoşti toată nimicnicia mea şi nebunia, toată orbeala mea şi toată nepriceperea; dar şi durerea inimii mele şi suspinurile sufletului meu înaintea Ta sunt. Pentru aceasta mă rog Ţie: auzi-mă în scârba mea, întăreşte-mă de Sus cu puterea Ta; ridică-mă pre mine cel doborât de păcat, slobozeşte-mă pre cel robit de patimi, tămăduieşte-mi toată rana cea ascunsă, curăţeşte-mă de toată întinăciunea trupului şi a duhului; păzeşte-mă de tot lucrul şi cuvântul stricător de suflet, de toată mişcarea cea lăuntrică şi cea dinafară, Ţie neplăcută şi aproapelui meu nefolositoare. Arată mie, Doamne, calea în carea voi merge, Însuţi mă învaţă ce mi se cade să grăiesc; iar, de este voia Ta să tac, învaţă-mă cum, în duhul păcii să tac, nu scârbind, nici smintind pe fratele. Rogu-mă Ţie, lege pune mie în căile poruncilor Tale şi nu mă lăsa până la suflarea mea cea mai de pre urmă să mă înstrăinez de lumina aşezămintelor Tale, până ce va fi porunca Ta singura lege a întregii mele firi: şi cea vremelnică şi cea veşnică. Dăruieşte-mi mie, Doamne să ajung la cunoştinţa adevărului Tău. Prelungeşte-mi viaţa până voi aduce Ţie roadă de pocăinţă adevărată; să nu mă iei la jumătatea zilelor mele, nici în ceasul întunecării mele, ci, înainte de a mă întoarce în pământul din carele am fost luat, binevoieşte să mă întorc la Tine, Dumnezeul meu şi mai înainte de a părăsi această viaţă să vază sufletul meu slava fiilor învierii. Iar când, întru adâncul înţelepciunii Tale, ai rânduit a pune capăt vieţii mele pe pământ, atunci, mai înainte fă mie cunoscută moartea mea, ca să se gătească sufletul meu spre a Te întâmpina. În ziua aceea, cea mare şi sfântă mie, fii cu mine, Doamne şi dăruieşte mie bucuria cea negrăită a mântuirii Tale. Curăţeşte-mă de toată greşeala cea văzută şi cea ascunsă, şi de toată fărădelegea ce se tăinuieşte întru cele dinlăuntru ale mele, şi mă învredniceşte să aduc răspuns bun înaintea scaunului cel înfricoşat al judecăţii Tale.

Dumnezeule, Dumnezeul meu, multe lucruri şi mari cer eu de la Tine, Împăratul cel Preaînalt, dar nu am uitat nevrednicia mea, nici spurcăciunea mea, nici urâciunea; ci, rogu-mă Ţie, miluieşte-mă şi nu mă trece cu vederea, nici mă lepăda pre mine de la faţa Ta, pentru prea multă îndrăzneala mea; ba mai vârtos şi înmulţeşte în mine această sfântă şi dreaptă îndrăzneală şi întru puterea dragostei Tale mă călăuzeşte pre urmele paşilor Tăi. Dăruieşte mie, celui mai de pe urmă şi mai lepădat dintre toţi oamenii, să Te iubesc pre Tine, precum Însuţi ai poruncit nouă; din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu, din toată vârtutea mea; cu întreaga mea făptură îmi dăruieşte să Te iubesc pre Tine, Doamne. Că Singur eşti Acoperitorul cel Sfânt şi Atotputernic şi Apărătorul vieţii mele şi Ţie rugăciunile mele aduc şi Cuvântările de slavă acum şi în vecii vecilor. Amin!

Despre pierderea și recâștigarea harului, Cuviosul Siluan Athonitul

 Sfântul Siluan Athonitul

 La început, când cineva începe să lucreze pentru Domnul, Domnul îi da harul Sau şi un zel aprins spre bine, şi totul îi apare atunci uşor şi plăcut. Iar când vede aceasta în el, în lipsa lui de experienţa îşi spune: ”Voi avea această râvnă toată viaţa mea.” Şi atunci începe să se înalţe mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare şi începe să-i judece; şi astfel pierde harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Sufletul nu înţelege cum s-a întâmplat aceasta: totul mergea atât de bine, dar acum este totul atât de greu şi nu mai are nici o plăcere să se roage. Dar nu trebuie să se înfricoşeze, e Domnul Care povăţuieşte cu bunătate sufletul. De îndată ce sufletul se înalţă mai presus de fratele său, chiar în acea clipa îi vine un gând rău care nu-i place lui Dumnezeu. Dacă sufletul se smereşte, harul nu-l părăseşte. Dar dacă el nu se smereşte, se iveşte o uşoara ispita ca el să se smerească. Dacă iar nu se smereşte, atunci începe atacul necurăţiei. Dacă tot nu se smereşte, atunci cade într-un păcat oarecare. Şi daca nici atunci nu se smereşte, se iveşte o mare ispită şi el va săvârşi un păcat mare. Şi aşa ispita va deveni tot mai puternică până ce sufletul se va smeri; atunci ispita va pieri şi, dacă se smereşte adânc, va cunoaşte şi simţământul smerit al inimii şi pacea şi tot răul va pieri.

Astfel, tot acest război nu are decât un singur scop: smerenia. Mândria a pricinuit căderea vrăjmaşilor, iar ei ne-au târât în adânc pe aceeaşi cale. Vrăjmaşii ne linguşesc şi dacă sufletul primeşte lauda lor, harul se retrage de la el pana ce se pocăieşte. Astfel, toata viata învaţă sufletul smerenia lui Hristos şi, până nu va ajunge cu adevărat smerit, va fi mereu chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit găseşte odihna şi pacea de care vorbeşte Domnul (Ioan 14, 27).

Postul, înfrânarea, privegherea şi celelalte osteneli ascetice ne ajută, dar puterea cea mare se afla în smerenie. Sfânta Maria Egipteanca şi-a uscat trupul prin post într-un singur an, dar cu gândurile a trebuit să lupte timp de 17 ani.

Nu vei învăţa smerenia dintr-o dată. De aceea a zis Domnul: ”Învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea” (Matei 11, 29). Ca să înveţi iţi trebuie timp. Unii au îmbătrânit în nevoinţe şi totuşi n-au învăţat smerenia; nu pot înţelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace şi sufletul lor e mâhnit şi abătut.

Părintele Sofronie Saharov către David Balfour: Viața creștină este nevoință

Athos, 28 iulie/ 10 August 1934

Preaiubite, intru Hristos parintele meu si frate, parinte Dimitrie, Blagosloveste!

Unui om ce se afla intr-o atat de grea incercare cum ti-a fost dat sa rabzi in vremea de acum iti este foarte greu sa-i scrii – mai ales mie, din pricina relatiilor dintre noi, mai bine zis pentru ca toate nereusitele si durerile ce ti s-au intamplat sant din vina mea. Si daca ai putea avea incredere in ceea ce vreau sa-ti spun acum, ar fi inca cu putinta o deplina indreptare a lucrurilor, o deplina biruinta. Insa cum as putea astepta o astfel de incredere din partea matale acum, dupa toate cate ti s-au intamplat?

Ba chiar ma uimesc de marinimia si barbatia matale, ca pana la urma nu te-ai smintit. Dar daca totusi vom vorbi, nu ca prunci, ci ca cei ce macar trupeste si-au atins varsta deplina, m-am hotarat sa-ti spun ceea ce gandesc cu adevarat, nu mincinos, nu pentru a mangaia prin cuvant.

Crestinul niciodata nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevarata dragoste pentru om, de nu va trai foarte multe si grele dureri. Harul vine numai in sufletul care a suferit pana la capat. Situatia tragica in care te afli acum nu imi este necunoscuta. Eu insumi pana astazi imi amintesc de acea lupta, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrajmasul in lume, mai ales la Paris. In parte iti voi povesti.

Se intampla ca ma intorceam de la biserica acasa si simteam o dorinta atat de mare sa ma duc sa vad pe vreun cunoscut, sa vorbim, sa ne distram, incat parca nu aveam putere sa ma intorc acasa si sa raman acolo singur. Dar totusi, intr-o extrema incordare a vointei, ajungeam la mine in odaie si aproape cadeam la pamant in neputinta, din pricina zbuciumului si a uratului, gata sa zgarii pamantul cu unghiile, gata sa plang din durerea inimii, si chiar plangeam. Si numai rugaciunea ma ridica si reaseza pacea in inima. Dar o pace pe care inainte nici nu mi-as fi putut-o inchipui cu putinta, care pana atunci nici nu venise in inima mea. Au fost multe alte imprejurari. Veneam acasa de pe undeva. Vreau sa intru intr-un Café, dar ma lupt cu dorinta. Si ce crezi? Dintr-o data, intr-un chip de neinteles mie insumi, ma simt ca si cum mi-am pierdut vointa si, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevazut il trage catre vreun Café oarecare. Devenea infricosator. Numai Domnul stie, ba si cei ce au suferit astfel de ispite, de cata durere, de cata truda de neinchipuit era nevoie ca sa biruiesc aceste dorinte dobitocesti. Sau, imi amintesc, ma atragea cu atata putere undeva, la vreu cinematograf, sau mai stiu eu pe unde, in astfel de locuri catre care in realitate eu niciodata nu trageam. Dar in schimb, ajungand acasa, daca nu cedasem, rugaciunea mi-era ca un foc.

Ceea ce-mi scrii, o inteleg atat de bine. As fi facut orisice, numai sa nu ma rog. Atunci am inteles puterea cuvantului Parintilor, ca nu este lucrare mai grea decat rugaciiunea. Dar cand omul biruieste ispita, insa prin rugaciune, rugaciunea devine atat de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevarat dureroasa, stramta, si putini sant, dupa cuvantul Domnului, care o afla.

Credinta mea adanca este ca daca mata (si este adevarat pentru tot omul) nu vei trai astfel de scarbe, de saracii, de injosiri, poate si foame, parasire desavarsita de catre toti- si de catre oameni, si chiar de catre Dumnezeu – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, caci m-ai parasit?- niciodata nu vei cunoaste dragostea Dumnezeiasca. Inima ce nu s-a zdrobit de catre loviturile durerilor si nu s-a smerit pana in sfarsit de saracii de tot felul (si duhovnicesti, si trupesti), nu este in stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpara cu un pret deosebit de scump.

Caci vrajmasul ne lupta folosindu-se de cele mai firesti dorinte ale iubirii omenesti, sufletesti, iar uneori si ale celei pur si simplu animalice, trupesti, atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cadea la pamant si vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosardia Sa, sa ne dea a Sa Dumnezeiasca dragoste in schimb pentru cea trupeasca si omeneasca, pe care pentru El am lepadat-o. Insa rugandu-te astfel, trebuie sa te rogi numai pana cand se va stinge toata dorirea dragostei trupesti si va salaslui pace in suflet si in trup. Mai mult nu trebuie sa cauti, spre a nu cadea in ispita, in “inselare”.

Daca se poate, rabda, dragul meu. Ocaraste-ma, pe vinovatul napastelor matale, dar rabda. Oare ma crezi ca indraznesc sa-ti vorbesc astfel numai pentru ca (…) si eu am cunoscut dureri asemanatoare?

Daca vrei sa imparatesti cu Hristos, atunci biruieste patimile. Alta cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sant decat o “ispita”. Eu niciodata nu voi crede ca ceva din lumea aceasta te va putea multumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile si altele asemenea nu sant decat pentru copii, cei cu inima neintelegatoare…

Viata dupa poruncile lui Hristos este cu adevarat o Golgota. Iar calea aceasta este astfel incat cel ce paseste pe ea, de nu va birui prin rugaciune greutatile ce nu fac decat sa creasca, ci se va abate de la ea si se va intoarce inapoi, el nici acolo unde se va intoarce, adica in lume (la viata dupa patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.

In razboiul trecut, cel Mare, adesea cand trimiteau vreun soldat la atac, mai- marii asezau mitraliere indaratul celui ce ataca, sau ofiterul ii urma cu doua pistoale in maini, ca tot cel ce se infricosa si se intorcea, sa fie impuscat. Astfel, situatia celor ce se aruncau in atac facea ca mantuirea si viata lor era doar inainte, daca aveau sa biruiasca pe vrajmas. Cu noi, monahii, situatia este asemanatoare. Mantuirea noastra, in toate sensurile cuvantului, este doar inainte.

Cand durerile tot crescande ale sufletului meu ajunsesera, precum parea, la culmea lor, atunci nu prin judecati abstracte, filosofice, ci printr-un simtamant al inimii viu si adanc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut ca este mai de pret decat lumea intreaga. Suferintele aduc un rod atat de maret, incat, daca am fi noi ceva mai intelegatori, nu am dori nicicum a ne “pogori de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a aratat Domnul in vis, rastignit pe Cruce, si i-a zis: “De pe Cruce nu te pogori, altii te iau”. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Si apoi vedenia s-a sfarsit.

Ti-as mai povesti inca ceva, dar ma tem sa nu preintampin experienta vietii tale. Una cer Domnului: sa nu te infricosezi de norii ce se aduna.

(…) Cu binecuvantarea duhovnicului, eu insumi intr-o vreme, la orice intaratare a trupului ma bateam pana la vanatai insangerate, pana cand in sfarsit durerea, patrunzand in inima, stingea si imblanzea miscarile trupului. Acum insa am parasit acel mijloc, din doua pricini: mai intai, intr-o stare dureroasa a trupului si in absenta, aici la Athos, a smintelilor si patima curveasca ataca mai putin, iar apoi acest mijloc, daca se foloseste adesea si pentru vreme indelungata, turbura tare intreg sistemul nervos. Astfel incat este cazul sa preferam singura rugaciunea. Odata aproape ca mi-am pricinuit moartea. Cu coltul unei bucati de lemn pe care o aveam in maini m-am lovit intre coaste, pe langa inima. Doua saptamani cu greu m-am miscat, bratul stang aproape imi paralizase. Imi era greu in pozitia culcat, tot greu imi era si sa respir. Dar, slava Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se involbura puternic, este aproape cu neputinta a nu recurge la acest mijloc. Si ce lucru curios: patima curveasca cumva astfel lucreaza in trup, incat cand se intareste infierbantarea ei, pana si loviturile puternice care lasa in urma lor vanatai dureroase sau urme de sange multa vreme, incat iti este si greu sa mergi, in acele clipe aproape ca nici nu se simt, incat trebuie sa te lovesti neinduplecat, de multe ori, pana sa ajunga durerea la inima spre a linisti trupul.

“Greu este cuvantul acesta”, dar ce sa-i faci? Mai bine, dupa cuvantul Cuviosului Isaac Sirul, este noua a muri in nevointa, decat, predandu-ne patimilor, sa pierdem chipul omenesc, sa ne schimbam de la Hristos.

Crestinul neaparat trebuie sa fie un nevoitor. Cu atat mai mult monahul, preotul. Urandu-te pe sineti, incepand prin a te chinui, nu numai cu infranarea de la patimi, dar si impotrivindu-te lor, adica tabarand asupra lor, si dintr-o data simti usurare: ca o lumina oarecare se iveste in suflet. Sf. Vasilie cel Mare si Ioan Scararul spun ca mai placuta este suferinta de bunavoie decat bucuria necuvantatoare fara voie.

In legatura cu felul cum traieste omul se randuiesc si imprejurarile exterioare ale vietii lui. Uneori, din pricina gresalelor sau, dimpotriva, indreptarilor noastre launtrice, si imprejurarile exterioare ale vietii se schimba spre mai rau sau spre mai bine.

Poate ca deja prea mult te-am impovarat. Iarta.

(Arhimandritul Sofronie, Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006, pp. 238- 245)

***

Foto: Părintele Sofronie în 1941, anul primirii hirotoniei întru preot

Notă: 1932-46: Păr. Sofronie poartă o corespondenţă cu Pr. David Balfour, un romano-catolic ce se convertise la Ortodoxie. Aceste scrisori dezvăluie cunoştinţele Păr. Sofronie în mulţi Părinţi ai Bisericii şi îl silesc să îşi articuleze gândirea theologică, dovedind deosebirile dintre gândirea Apuseană şi cea Răsăriteană. Gândirea ulterioară a Păr. Sofronie va dezvolta aceleaşi subiecte abordate în această corespondenţă (wikipedia).

O icoana a Părintelui Sofronie Saharov, pictată de monahul iconar Haralambie de la Vatopedi

Resurse online despre Părintele Sofronie Saharov :

În română:

• Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe – traducere de Ieromonah Rafail Noica
• Din învăţăturile Sfântului Siluan – traducere de Ieromonah Rafail Noica
• Din viaţă şi din Duh
• Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice
• Cunoaşterea lui Dumnezeu prin asemănarea cu Hristos în atot-omenirea Sa – traducere de Ieromonah Rafail Noica
• Despre conştiinţa dogmatică ortodoxă – traducere de Ieromonah Rafail Noica
• Arhimandritul Sofronie
• Viaţa Arhimandritului Sofronie Saharov

În engleză:

• http://sophrony.narod.ru/indexe.html
• http://sophrony.narod.ru/texts/necrolog1.htm
• http://sophrony.narod.ru/texts/chapt1.htm

Jean-Claude Larchet despre Sfântul Siluan Athonitul (emisiune în limba franceză)

http://www.dailymotion.com/embed/video/x58ls1
Saint Silouane de l'Athos de dumokse

O emisiune în limba franceză despre Sfântul Siluan Athonitul – invitat teologul ortodox Jean-Claude Larchet, cunoscut autor laic de carte ortodoxă.