Profeţia Sfântului Nil Athonitul despre sfârșitul lumii

Sfântul Nil Athonitul este unul dintre cei mai mari asceți pe care i-a dat Grădina Maicii Domnului. A viețuit în sec. XVII într-o peșteră nu departe de pustia Kavsokaliviei. După adormirea sa, în 1651, mormântul său a început să izvorască mir încât acesta se scurgea până în mare. Se spune că mulți credincioși veneau cu bărcile și-l luau. Într-o vreme, văzând Cuviosul Acachie Kavsokalivitul că mirul a început să fie comercializat, s-a rugat și acesta a încetat să mai curgă. Sfântul Nil Athonitul este prăznuit la 7 mai și 12 noiembrie. Citiți mai jos o profeție ale cărei cuvinte se împlinesc întocmai în zilele noastre. (L.D.)

„Începând cu anul 1900, până la mijlocul veacului douăzeci, oamenii şi lumea întreagă vor ajunge să fie de nerecunoscut. Când se va apropia timpul venirii lui Antihrist, minţile oamenilor se vor întuneca, din pricina patimilor trupeşti. Răutatea şi înşelăciunea vor creşte tot mai mult.

Lumea se va schimba şi oamenii se vor schimba. Bărbaţii nu se vor mai deosebi de femei, din pricina neruşinării îmbrăcăminţii şi a felului cum îşi vor purta părul. Oamenii se vor sălbătici, ajungând ca fiarele, din pricina ispitelor şi înşelăciunilor Antihristului.

Părinţii şi bătrânii nu vor mai fi cinstiţi. Iubirea dintre oameni se va stinge. Păstorii creştini, adică episcopii şi preoţii se vor umple de slava deşartă (afară doar de câţiva dintre ei), nemaiputând deosebi cele de-a dreapta de cele de-a stânga. Toate obiceiurile cele vechi ale creştinilor şi ale Bisericii vor fi schimbate. Curăţia nu se va mai găsi între oameni, iar desfrânarea va domni peste tot.

Minciuna şi lăcomia se vor lăţi peste tot. Vai celor ce vor aduna bogăţii peste bogăţii! Desfrânarea, adulterul, sodomia, hoţia şi uciderile vor domni în acele timpuri. Din pricina înmulţirii fărădelegii, oamenii vor fi lipsiţi de orice mustrare de conştiinţă şi de harul Duhului Sfânt, pe care l-au primit la Botez.

Bisericile vor fi lipsite de păstori evlavioşi. Şi vai creştinilor care vor rămâne în lume, în acele timpuri! Şi vai celor ce vor fi lipsiţi de credinţă, căci nu vor mai vedea lumina cunoştinţei la nimeni! Creştinii adevăraţi vor fugi atunci în locuri sfinţite, unde se vor adăposti, ca să-şi găsească liniştea şi să se îngrijească de suflet. Căci în lume vor avea doar greutăţi şi piedici.

Toate aceste lucruri se vor întâmpla, pentru că atunci Antihristul va domni peste toată lumea. Acela va lucra semne şi minuni şi va înzestra cu înţelepciune pe nenorociţii oameni, aşa încât vor născoci căi de a vorbi unul cu altul, dintr-o parte a pământului într-alta. Vor zbura ca păsările prin aer şi vor străbate adâncul mării, asemenea peştilor.

Oamenii ce vor trăi având de toate, vor fi nişte nenorociţi, căci nu vor cunoaşte că toate acestea sunt înşelăciuni ale Antihristului. Iar Antihristul îi va face să creadă, prin născocirile sale, că Dumnezeu cel în Treime nu există.

Atunci preabunul Dumnezeu, văzând ticăloşirea lumii, va scurta acele zile pentru cei aleşi, [1] căci Antihristul va încerca să ducă în rătăcire şi pe cei aleşi. [2] Apoi se va arăta deodată sabia cea cu două tăişuri, [3] şi va tăia pe înşelător şi pe cei care i-au urmat lui.” [4]

Extras din Marii Sinaxarişti ai Bisericii Ortodoxe, Colorado, 2000.
—

[1] Cf. Mt. 24,22; Mc. 13,20; Rom. 9,28.

[2] Cf. Mt. 24,24; Mc. 13,22.

[3] Apoc. 1,16; 2,12; 19,15.

[4] Vezi textul grecesc al lui D. Panagopoulos, Saints and Sages Concerning Future Events (Athens, GR) p.80.

Sursă: Doxologia

Părintele Rafail Noica vorbind despre Cuviosul Siluan Athonitul

Părintele Rafail Noica vorbind despre Cuviosul Siluan Athonitul

Acest Siluan era un taran, cu doua ierni de scolire in Rusia tarista

“O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului as vrea s-o aduc prin Sfantul Siluan cel de la Athos. Sfantul Siluan, pe care unul din troparele lui il numeste teolog – si in asta vad ca Biserica, constiinta Bisericii accepta un al patrulea in numarul teologilor ei. In troparul lui care zice: “intre cuvantatorii de Dumnezeu cel prea duios” (sau cel prea dulce). Acest Siluan era un taran, cu doua ierni de scolire in Rusia tarista, dar din trairile si din citirile lui in viata monahiceasca, Parintele Sofronie spunea ca era un om citit, in sensul calugaresc al cuvantului.

[Iar un mare teolog al epocii noastre, care era intr-o zi cu noi la manastire, la trapeza, cand de praznicul Sfantului Siluan, se citea din cuvintele Sfantului Siluan (cuvinte care le avem in romana traduse de profesorul Ica sub titlul "Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei"), cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog si arhiereu al bisericii noastre, a soptit dupa masa, parintelui Sofronie, ca pentru fiecare cuvant al acestui taran cu doua ierni de scolire - ca diploma - s-ar putea scrie o carte. Si asta dadea marturie despre el insusi, cu siguranta: el ar fi putut sa scrie o carte despre fiecare cuvant al Sfantului Siluan. Fiindca si el ca erudit, si Siluan ca om simplu, dar trait, traiau intr-o anumita masura in acelasi duh, si se intelegeau, as zice, unul pe altul. Siluan era de mult trecut la Domnul, dar cred ca si Siluan s-ar fi inteles cu acest eminent teolog].

Pentru Sfantul Siluan vreau sa dau, mai ales, ca pilda, un moment al vietii lui: criza cea mai mare, in care primeste cuvantul uimitor de la Mantuitorul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!”. Dupa 15 ani de nevointa extrema, limita, in fiecare noapte, pentru a ajunge, pentru a iesi din iadul, din starea de instrainare de Dumnezeu – asta-i iadul, nu importa ca sunt draci sau ca nu, desi era impresurat de draci in fiecare noapte – dar vorba era de instrainarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care-L cunoscuse (Il vazuse pe Hristos cu 15 ani inainte); 15 ani de nevointa sterila, cu noptile lui cand dormea poate vreo doua ceasuri – majoritatea vietii lui, doar asezat pe un scaun fara speteaza si numai cu crampeie de somn, cand adormea in nevointa rugaciunii. Si nu ajunge nicaieri. Si la un moment dat, vrand sa-I arate lui Hristos intentia lui, vrea sa se scoale de pe scaun, sa se inchine, dar vede un drac in fata lui, asa ca nu se putea inchina icoanei, fara sa aiba aerul ca se inchina dracului. Sade inapoi pe scaun zdrobit si cere Domnului: “Doamne, tu vezi ca vreau sa ma rog cu minte curata si diavolii ma impiedica”. In 15 ani, pentru prima oara primeste raspuns; si aude in inima lui: “cei mandri sufera de draci”.

Auzind cuvant, pe care-l recunoaste ca dumnezeiesc, in loc sa deznadajduiasca – ca acuma-i mai trage si una peste obraz si-l mai face si mandru – se umple de nadejde si zice: “Doamne, tu esti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut, spune-mi ce sa fac ca sa ma smeresc“, si Domnul-i spune (alta palma peste obraz, am intelege-o noi):

“Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui!”.

Daca-mi ingadui sa parafrazez “Tine-ti mintea in iad”, as zice:

Fii realist!…. Unde vrei sa ajungi? Vezi ca nu poti! 15 ani te-ai luptat! Asuma-ti iadul, sa stii ca asta este vesnica ta mostenire, pentru pacatul pe care il ai, pe care l-ai mostenit de la Adam si pe care-l traiesti si tu, dar… nu deznadajdui.

Si cuvantul important pentru Siluan, a fost acesta: “nu deznadajdui!”. L-a trait ca pe o fagaduinta, as zice apofatica, a lui Dumnezeu. “Tine-ti mintea in iad” e foarte catafatic, e foarte pozitiv, dar [pentru] “nu deznadajdui” nu explica de ce. Si Siluan stie ce sa faca. Si ceea ce face, face ca… Marturiseste ca “atunci am inceput sa fac asa precum m-a invatat Domnul”… “Am inceput” sau “m-am pus sa fac”… “Mintea mi s-a curatit si duhul marturisea in inima mea mantuirea”. De-abia a inceput si teologia care traia in el l-a adus la luminare. Si de atunci a devenit ce-am putea numi Siluan cel Mare.

In sensul ca acest cuvant este acelasi cuvant pe care l-a primit Antonie cel Mare – de care Sisoe cel Mare zicea “cine poate purta astazi cuvantul Marelui Antonie… si stiu totusi un barbat care poate sa-l poarte!” Acelasi cuvant pe care-l traia Pimen cel Mare, care zicea: “Sa stiti fratilor, ca unde este satana acolo va fi aruncat si Pimen”. Si nu deznadajduiau!

Insa forma in care a primit-o Siluan, teologic este cea mai desavarsita. Si este o forma care ne este si noua tuturor de folos – ca cine poate gandi fara sa deznadajduiasca, asa ca Antonie: “Toti se vor mantui, numai eu voi pieri“? Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: “Tine-ti mintea in iad, fii realist, nu te mandri, nu te inalta in ce crezi ca esti! Dar tu nu deznadajdui!” As parafraza cuvantul lui Dumnezeu: “Tu, de Mine, de dragostea Mea, sa nu deznadajduiesti!“

Parintele Siluan a inceput sa-si insuseasca, sa-si asume starea asta de iad, cu nadejdea la Dumnezeu. Cantul lui cel iubit, zice, era: “aici voi pieri, aici voi petrece vesnic in flacara asta intunecoasa, si voi zice: unde esti Doamne al meu? Unde esti lumina mea? Unde esti viata mea?“. Cu mintea era in iad, cu inima era in Dumnezeu. Cine credeti ca a biruit? Iata ca nu iadul e atotputernic! Teologul Siluan a inteles ce insemna cuvantul asta, scurt si apofatic al Domnului: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!” Nu deznadajdui de dragostea Domnului!

Ce vreau sa subliniez este ca daca, in criza lui cea mai mare, Siluan a putut sa zica “Doamne, tu esti milostiv!“- si sa-si aduca aminte de mila lui Dumnezeu: “Sufletul meu te-a cunoscut!” si asa mai departe…. Noi toti stim intr-o masura sau alta – astazi probabil foarte mare – ce este o criza. Eu socotesc ca terminologia asta – criza, depresiune nervoasa si altele -, care este o terminologie clinica, ne dezorienteaza gandirea. Ar trebui sa ne reorientam toata terminologia vietii noastre, dupa terminologia Parintilor si a Bisericii. Ce este o criza sau o depresiune nervoasa? E o stare a duhului, e o stare duhovniceasca. Daca ne limitam la aspectul clinic, e o stare prost inteleasa si prost tratata. Deci de-aia zic ca pentru Siluan era criza cea mai adanca. Daca oamenii au ajuns in ceva cat de putin asemanator, de departe asemanator a acelei crize, in general, omul isi ia viata, cade in deznadejde si se sinucide. Deci vreau sa arat sa nu citim cu inchipuire ca momentul ala este un moment de criza [asa cum o intelegem noi]. Dar cine in criza lui isi mai aminteste de mila lui Dumnezeu? Cine in criza lui mai poate afla de la sine, adica in sine, in teologia lui, un cuvant de nadejde ca sa-si iasa din criza si sa reajunga la viata? Iata ca Siluan isi amintea permanent ca mila lui Dumnezeu, si daca Dumnezeu ii vorbeste, raspunsul lui Siluan este: “Doamne, tu esti milostiv! Sufletul meu te-a cunoscut!”.

Si-as vrea sa arat ca asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintita pana in criza cea ultima pe care o poate cunoaste omul in viata asta pamanteasca”.

Extras din Despre teologia ca rugaciune la Sfanta Maria Egipteanca, la Sfantul Siluan si in slujbele Triodului, Parintele Rafail Noica, noiembrie 2003, Aula Palatului Patriarhal, in cadrul simpozionului “Teologie si monahism“ dedicat centenarului Parintelui Dumitru Staniloae

Darul discernământului: Vedeniile lui Dimos

Cei ce au avut şansa de a-l cunoaşte pe bătrânul Daniil Katounakiotul (1846-1929), întemeietorul alesei frăţii a Daniileilor, au vorbit şi-au scris cu neţărmurită admiraţie, descriindu-i personalitatea înzestrată cu rare daruri fireşti şi duhovniceşti. Noi ne vom referi acum numai la darul discernământului.
La Stika, în Epirul de nord, trăia un om pe nume Dimos. Era un bun creştin, cu o credinţă destul de simplă, fiind meşter zidar. Într-o noapte, Dimos visă că undeva se afla îngropată în pământ o biserică. Prin urmare, îi îndemnă pe toţi oamenii locului să apuce sape şi lopata şi să-nceapă a săpa. Au săpat şi, după multă osteneală, într-adevăr, au scos la lumină biserica! Plin de mulţumire, Dimos era mândru tare de izbânda sa. Era foarte încântat că toţi îl admirau. De aceea, atunci când cel viclean îi şopti: „Ei, Dimos, tu eşti om însemnat, tu eşti alesul lui Dumnezeu…”, el primi acest gând fără şovăială.
Fiindcă, aşa cum am spus, omul nostru era zidar, după o vreme s-a aflat cu treabă la Muntele Athos, lucrând la o clădire a Sfintei Mănăstiri Vatoped. La Vatoped este cinstit Sfântul Evdochim, despre a cărui viaţă nu s-a păstrat nimic în istorie, dar ale cărui moaşte, descoperite întâmplător în anul 1840 în cimitirul mănăstirii, sunt izvorâtoare de haruri şi făcătoare de minuni. Dimos avea mare evlavie la Sfântul Evdochim. De un timp începuse să creadă că sfântul îi arăta o bunăvoinţă aparte. Şi, de vreme ce tradiţia nu păstrase nici o informaţie cu privire la obârşia sfântului, Dimos şi-a închipuit că şi sfântul este de fel din Albania.
- Sfântul este arvanit (albanez) ca mine, prinse a spune tuturor.
- De unde ştii? îl întrebau oamenii.
- E arvanit! Nu-i vedeţi capul, că semănăm ca două picături de apă? De altminteri, când, într-o noapte, l-am rugat, ţinând în mână nişte mătănii, să-mi vorbească despre obârşia sa, mi s-a înfăţişat viu înainte şi mi-a spus: „Sunt arvanit din Stika. Ba chiar ne şi înrudim.”
Auzind acestea, părinţii au bănuit că diavolul l-a amăgit cu aceste gânduri deşarte, de aceea l-au sfătuit astfel:
- Când ţi se va mai arăta, să-ţi faci cruce. Şi dacă e lucrare a diavolului, o să piară pe loc.
Însă era prea târziu. Diavolul biruise inima lui Dimos şi nu se lăsa dus prea uşor.
Din întâmplare, atunci se afla la Muntele Athos un episcop, Alexandros de Rodostolou. Părinţii i-au vorbit acestuia despre cazul straniu al lui Dimos, cerându-i părerea. Văzându-l episcopul pe Dimos şi vorbind cu el a ajuns la concluzia că vedeniile sale sunt date de Dumnezeu:
- De vreme ce Dimos este om evlavios, găsind mulţumire în rugăciuni şi închinăciuni, cel ce i se arată vine de la Dumnezeu.
De-acum Dimos se mândrea şi mai mult, fiindcă, vezi bine, un episcop confirmase obârşia dumnezeiască a vedeniilor sale. După o vreme chiar a scris o carte voluminoasă, plină de taine suprafireşti: dezvăluiri, profeţii despre viitor, războaie, venirea lui Constantin cel Mare, semne şi minuni… toate erau de găsit în acea carte.
- Dar toată povestea asta nu poate veni de la Dumnezeu! Aici avem de-a face cu o mare confuzie şi chiar cu un delir. Ce ciudate sunt lucrurile astea! îşi spuneau părinţii între ei.
– Hai mai bine să-l întrebăm pe părintele Daniil de la Katounakia. Sigur el ne va descoperi cu ce-avem de-a face aici, spuseră iar.
Prin urmare, au luat manuscrisele lui Dimos şi-au pornit-o spre părintele Daniil.
Îndată ce-a citit primele pagini, bătrânul Daniil şi-a dat seama care era adevărul. De aceea spuse:
- Aici joacă diavolii! Apoi a scris un text ce cuprindea fragmente patristrice şi argumente teologice, trimiţându-l la Vatoped. Nu avea nici cea mai mică îndoială că era vorba despre o amăgire. Auzind Dimos toate acestea, şi-a ieşit din fire. Înfuriat, striga:
- Măi, măi, episcopul a spus că am dreptate! Adică, dacă un episcop şi atâţia alţi preoţi au accepat că vedenia era de la Dumnezeu, cum cuteza părintele Daniil să spună contrariul?
Bătrânul Daniil nu s-a oprit la citirea textului respectiv ci, mânat de creştinească dragoste, a prins a se ruga. După un timp, vedeniile nu s-au mai arătat…
Mai apoi părinţii au izbutit să-l aducă şi pe Dimos la Katounakia. Bătrânul Daniil l-a primit cu multă dragoste. Însă, când părintele a început să-i explice că cel ce i se părea a fi sfântul Evdochim şi care i se arăta era diavolul mascat, Dimos n-a putut îndura lumina adevărului. Deodată a sărit în picioare şi, furios, a început să strige:
- Măi, măi, nu pricepi, un episcop a spus că am dreptate!
Totuşi, în cele din urmă, fu nevoit să accepte realitatea, fiindcă diavolul, din clipa când i s-a dat în vileag vicleşugul, nu s-a mai arătat niciodată. Toţi părinţii s-au încredinţat că era vorba de o amăgire şi însuşi episcopul Alexandros l-a felicitat pe sihastrul – care avea discernământ – pentru izbânda sa.
(Daniil Katounakiotul)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul discernământului

Sursă: Blogul Agnos

Icoanele făcătoare de minuni ale Marii Lavre

Maica Domnului Koukouzelitsa

Cea mai vestită icoană a Marii Lavre este fără îndoială cea a Maicii Domnului „Cucuzeliţa”, numită aşa după celebrul cântăreţ psaltic Ioan Cucuzel. Acest sfânt era de obârşie din Dirrachia (Bulgaria) şi a rămas orfan de mic copil. Ajuns la şcoala de cântăreţi de la curtea împăratului Ioan Comnenos (1118-1143), a fost numit de către acesta cântăreţ principal pentru vocea sa încântătoare. Supranumele şi’l are de la o întâmplare în care a fost întrebat ce a mâncat la cină, iar el a răspuns „fasole şi mazăre”, adică koukouzelis şi aşa i’a rămas porecla. Neplăcându’i luxul de la curtea Bizanţului, a fugit în Athos, la Marea Lavră, unde, nespunând cine este, a primit ascultare să păzească turma de ţapi a mănăstirii. Animalele devenind tot mai slabe, egumenul a poruncit unui frate să urmărească turma ca să găsească o explicaţie acestui fenomen. Aflat la câmp, Ioan se apuca de cântat, iar ţapii îl ascultau ca vrăjiţi, uitând să mai mănânce! Aflând acestea stareţul i’a schimbat ascultarea şi astfel Ioan a devenit cântăreţ la strană.

După ce i’a cântat acatistul Maicii Domnului lângă icoană, Ioan, fiind ostenit după o priveghere, a aţipit într’o strană. Maica Domnului a venit la el şi, dându’i un ban de aur, i’a spus: Bucură’te şi tu Ioane şi nu te opri din cântat că nici eu nu te voi uita pentru asta! Deşteptându’se brusc, Ioan a găsit talerul de aur în palma sa şi a rămas încredinţat de cele ce trăise lângă icoana, care de atunci s’a numit Cucuzeliţa şi care a făcut nenumărate minuni de’a lungul vremilor. Maica Domnului i’a mai tămăduit, spre apusul vieţii  sfântului Ioan Cucuzel şi un picior cangrenat. Ioan Cucuzel a fost îngropat în biserica Arhanghelilor (ctitorită de el), dar a rămas nemuritor ca patron spiritual al tuturor cântăreţilor de muzică bizantină.

Maica Domnului Iconomitsa

O altă icoană făcătoare de minuni este cea a Maicii Domnului numită „Iconoama”, pentru că, fiind mâhnit odată sfântul Athanasie din cauza lipsurilor din mănăstire, i’a grăit acestuia din icoană şi zicându’i: Nu te mai întrista Athanasie, pentru că de’acum eu voi fi iconomul acestei mănăstiri! Şi de atunci în toate actele a fost trecută Maica Domnului pe funcţia de iconom al Marii Lavre, iar ea cu adevărat a purtat de grijă şi acestei mănăstiri.

Maica Domnului Portaitissa

Icoana de la poarta mănăstirii numită din această cauză „Portăriţa” (Portaitissa) a fost de multe ori păzitoarea Marii Lavre. Odată, pe când turcii au intrat în Athos ca să caute greci refugiaţi aici după înfrângerea Eteriei din 1821, un musulman a tras câteva gloanţe în icoana Maicii Domnului, iar la treilea a ricoşat în necredincios omorându’l. Văzând întâmplarea, ceilalţi au lăsat mănăstirea în pace.

George Crasnean

Notă: Imaginile aparțin autorului, căruia-i mulțumim.

Cuviosul Siluan Athonitul, emisiune tv “Calea Domnului” (Пути Господни)

Cuviosul Siluan Athonitul / Cтарец Силуан Афонский, emisiune tv “Calea Domnului” (Пути Господни), 2008

Icoană a Cuviosului Simeon (Nemania) de la Hilandar (de vânzare)

Icoană a Cuviosului Simeon (Nemania) de la Hilandar, pictată în tehnica tempera cu ou, pe lemn de tei și foiță de aur. Cei interesați să achiziționeze o astfel de icoană să scrie la comentarii sau mail la sfantulmunteathos@yahoo.com

Prețul icoanei diferă în funcție de dimensiuni – format A5 – 225 RON / A4 – 400 RON / A3 – 750 RON (include și expediția ei pe teritoriul României).

Icoana de mai sus este cu titlu de prezentare, fiind deja vândută.
Icoanele ce se vor comanda vor fi pictate de același iconar. Termen de execuție 7-10 zile.

This slideshow requires JavaScript.

Sfinţii vatopedini, George Crasnean

În toată vremea Vatopedului, s’au nevoit mare număr de sfinţi între zidurile lavrei, mulţi ştiuţi doar de Dumnezeu, dar şi 43 dintre ei fiind pururea în amintirea vie a lumii ortodoxe.

Sfântul Eftimie şi cei doisprezece mucenici vatopedini (1280)

Sfântul Eftimie a fost egumenul Vatopedului într’o epocă foarte tulbure din viaţa ortodoxiei. El a stăreţit în vremea basileului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) şi a patriarhului ecumenic Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), când împăratul Bizanţului, simţind ameninţarea necredincioşilor turci în spate, a căutat ajutor în vestul Europei, iar papa n’a scăpat prilejul de a impune o unire a dogmelor la sinodul de nepomenire de la Lyon (1274). Înainte de anul 1280, purtătorii ereticelor dogme unioniste au încercat să silească şi pe aghioriţi să primească cugetarea cea latinească însă sfinţii monahi au primit mai degrabă cununa cea mucenicească decât eresul catolic. Aşa şi cuviosul Eftimie, „fiind puternic întemeiat în predaniile ortodoxe a mustrat pe latinocugetători”. Codicele nr. 293 al mânăstirii Vatopedu „Peri tis Ieras Vasilikis kai Patriarhikis Monis Megistis Lavras tou Vatopediou Proskinitarion oraion kai alithestaton kai perigrafi leptomeris”, la filele 45-46, nu ne lasă să uităm:

„Stând şi aflându’se mânăstirea aceasta bine aşezată şi îmbogăţită cu tot felul de bunătăţi… în timpul împărăţiei lui Mihail Paleologul şi a Patriarhului Ioan, cel supranumit Vekkos, care, stăpâniţi de către bulgari, au mers în Italia cerând ajutor. Aceia le’au cerut să se unească cu ei în credinţă, iar aceştia s’au împărtăşit şi au luat ajutor prisositor şi întorcându’se pentru a veni în Cetate, au venit în Sfântul Munte… După acestea au venit şi în Vatopedi şi au vrut să facă asemenea. Iar egumenul şi fraţii cei împreună cu el au mustrat erezia împăratului şi a patriarhului. Iar acei lupi mâncători de sânge şi nu (de) miei i’au scos pe monahi afară din mănăstire şi i’au spânzurat într’un munte, care de atunci a fost numit Furkovounion. Iar pe egumen, care se numea Eftimie, împreună cu alţi doisprezece învăţaţi ieromonahi, care i’au mustrat în faţă cu bărbăţie, pe ieromonahi i’a spânzurat, iar pe egumen înlănţuindu’l l’au dus şi l’au lăsat pe o piatră dincolo de mare, la Kalamitzi, care este departe de mănăstire ca la trei mile şi acolo a fost înecat şi astfel a luat cununa mărturisirii lui. Iar acea ridicătură s’a numit de atunci scaunul egumenului. Toate celelalte lucruri ale mânăstirii câte le’au găsit, le’au jefuit şi au pustiit’o. Iar după câteva zile încetând acea tulburare, au ieşit monahii din pădure, unde reuşiseră mai înainte să fugă scăpând de moarte. Au găsit trupurile celor junghiaţi mai înainte răspândite pe pământ, neîngrijite şi moarte şi cu multe lacrimi şi tânguiri le’au îngropat zicând şi psalmii: „Dumnezeule, intrat’au neamurile în moştenirea Ta…” şi celelalte. Pe fiecare îl îngropau acolo unde îl aflau. Acestea au avut loc în luna octombrie la anii 6953 şi astfel a avut loc sfârşitul”.

Kir Haralambos Busia a alcătuit slujba pomenirii acestor sfinţi mucenici ai ortodoxiei, ce se face la fiştecare patru ianuarie, iară chipul cuviosului egumen s’a pictat la 1802 în pridvorul katholikonului.

Sfântul Agapie de la Colciu (XIII)

A fost un ucenic al unui bătrân care se nevoia la chilia Sfintei Treimi de la Colciu (nu departe de lavra Vatopedului), în vremea veacului al XIII-lea. Necredincioşii turci l’au dus în robie în ţinutul Magnesiei vreme de doisprezece ani, până când rugăciunile lui către Maica Precista au fost ascultate şi în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu i’a înlesnit lui a „se întoarce la părintele lui fără frică”, dezlegându’l din lanţurile musulmane. Pentru aceasta Agapie a şi purces la drum negreşit către Athos. Doar că bătrânul lui în loc de bucurie s’a aflat mâhnindu’se pentru că „a înşelat pe hagareni” şi n’a făcut ascultare de stăpânul său, plecând fără încuviinţarea acestuia. De data aceasta ascultând de avva, cuviosul Agapie s’a întors la agareanul care, mult mirându’se de aşa credinţă şi virtute, a voit a cunoaşte pe bătrânul aghiorit. Aşa că şi el, împreună cu cei doi fii ai săi şi cu Agapie, a plecat pe calea sfinţeniei către Colciu, unde a şi rămas petrecând în dreaptă credinţă toate zilele vieţii lui. Iar pomenirea acestui sfânt ascultător Agapie de la Colciu se face în fiecare an în ziua de început a lunii martie.

Sfântul Grigorie Palamas (1296-1359)

„Sfântul energiilor necreate”, Grigorie Palamas (prăznuit la 14 noiembrie, dar şi în Duminica a II a Sfântului și Marelui Post), aghioritul arhiepiscop al Tesalonicului, s’a născut în 1296 la Constantinopol, într’o familie aristocratică – tatăl său fiind un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Palaiologos (1282-1328). Acest basileu avea să’i fie şi tutore nu mult după aceea, când tatăl său a murit şi, în această calitate, s’a ocupat îndeaproape de educaţia lui superioară, nădăjduind că mai târziu va putea conta pe el în administraţia imperială. Tânărul Grigorie însă, plinind douăzeci de ani şi ajungând deja la cunoştinţa Adevărului, s’a retras zădărniciilor acestei lumi devenind rasofor în lavra Vatopedului la 1316 (ori 1318), sub purtarea de grijă a cuviosului Nicodim (prăznuit la 11 iulie). Demonstrând că nu întotdeauna bogăţia stă în calea sfinţeniei, mama şi surorile lui Grigorie s’au călugărit şi ele la scurtă vreme după el. După ce avva Nicodim a trecut în veşnicie, tânărul monah Grigorie a fost, vreme de opt ani, ucenicul bătrânului Nekiphoros, iar după ce şi acesta s’a dus către Domnul, a plecat şi el la Marea Lavră a sfântului Athanasie. A fost mai întâi trapezar aici, apoi bun cântăreţ bisericesc vreme de trei ani, pentru ca după aceea să se retragă în liniştea schitului Glossia unde, deprins fiind cu meşteşugul rugăciunii neîncetate, a trăit ca un adevărat călugăr isihast până la 1326, când a fost nevoit să plece din Athos, datorită ameninţării iminentei invazii turceşti. Retras în Tesalonic, împreună cu ceilalţi fraţi din schit, el avea să fie hirotonit preot aici şi avea să vieţuiască într’un mod mai puţin obişnuit: cinci zile le petrecea în hesychia şi rugăciune şi numai sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor să slujească şi să predice. Vreme de cinci ani (1326-1331) a trăit astfel în Macedonia, adunând mulţi ucenici în jurul său la Bereia, unde se retrăgea la linişte. Care linişte avea să’i fie tulburată de un învăţat călugăr calabrez, Varlaam – venit la o universitate constantinopolitană după 1330 – ce ridiculizase, după un pelerinaj în Athos, lumina necreată văzută de isihaşti şi rugăciunea minţii (susţinând că era o erezie mesaliană, sau bogomilică).

Impregnat de teologia scolastică apuseană, Varlaam înţelegea harul divin necreat ca pe o lucrare creată, distinctă de Dumnezeu, ceea ce ducea la imposibilitatea unirii credincioşilor cu Dumnezeu, adică, de fapt, îndumnezeirea persoanei umane nu mai era posibilă. Ori Palamas susţinea că „destinul omului în creştinism este acela de ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea la natura dumnezeiască”.  (Sfântul Grigorie Palama, Filocalia a VII-a, p. 205). El a făcut distincţia dintre „ousia” divină – întru totul incognoscibilă – şi energiile divine necreate, care se împărtăşesc oamenilor de Persoanele Sfintei Treimi susţinând că una este fiinţa Lui Dumnezeu, de neatins cu gândirea, şi altceva, harul care se revarsă apofatic din ea. Aflându’se în eroare când afirma că harul reprezenta ceva creat de Dumnezeu şi oferit oamenilor, Varlaam, tocmai prin dogmatizarea caracterul creat al harului refuza credincioşilor îndumnezeirea. El nu admitea decât cunoaşterea pur raţională (catafatică şi/sau apofatică), pe când sfântul Grigorie susţinea şi o altă cunoaştere – superioară celeilalte –: cea venită prin iluminare de la Duhul Sfânt. Această cunoaştere însă, nu era accesibilă oricui, ci numai aceluia ce reuşea să treacă prin praxisul ascetic care să’l despătimească şi să’l purifice pentru ca prin rugăciune neîmprăştiată şi neîncetată să ajungă la extazul luminii taborice.

Acest punct de vedere şi l’a susţinut sfântul Grigorie Palamas, mai întâi la rugămintea călugărilor athoniţi – scriind în 1338 „Triadele în apărarea sfinţilor isihaşti” şi în 1340, „Tomul Aghiorit” – apoi în faţa sinodului de la Constantinopol (Agia Sophia) din 1341, care a acceptat doctrina palamită a energiilor necreate şi l’a anatemizat pe Varlaam ca eretic izgonindu’l în Calabria. Disputele varlaamiţilor cu palamiţii nu s’au încheiat însă aşa uşor: vor mai fi sinoade în 1345, 1347 şi 1351 referitoare la isihasm, pentru că Akyndinos („cel care nu face rău”!), un călugăr bulgar varlaamit, a căpătat sprijinul patriarhului Ioan XIV Kalekas (1341-1347) – ba chiar şi pe al basileului Andronicus III Palaiologus (1328-1341) – reuşind să’l întemniţeze în 1344 pe sfântul Grigorie. În 1347, patriarhul Ioan al XIV-lea a fost schimbat cu Isidor (1347-1349), iar sfântul a fost eliberat şi numit arhiepiscop al Tesalonicului, pentru ca la sinodul din Vlaherne (1351) să’şi apere caracterul ortodox al învăţăturilor sale, Isihasmul devenind doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe. Plecând din Constantinopol cu o corabie bizantină sfântul Palamas a fost capturat de către turci şi ţinut ostatec un an până a fost răscumpărat (vreme în care a predicat chiar şi necredincioşilor agareni!). reîntors la Salonic, sfântul Grigorie a mai trăit trei ani într’aceeaşi viaţă sfântă, săvârşind şi multe minuni înainte de 14 noiembrie 1359, când a plecat să se’ntâlnească cu Dumnezeu. Peste nouă ani, patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) a fost cel care i’a alcătuit biografia şi slujbele când Sinodul de la Constantinopol l’a proclamat sfânt.

Sfântul Maxim Grecul (1480-1556)

„Din ceea ce eu însumi am îndurat mulţi ani, am putut să îi învăţ şi pe alţii să aibă o astfel de răbdare în necazurile neaşteptate care vin asupra lor prin judecăţile tainice ale lui Dumnezeu, pentru unele păcate ale noastre”. Astfel mărturisea acest neobişnuit martir al ortodoxiei care n’a pătimit de la necredincioşi, ci chiar de la cei dintru acelaşi crez al credinţei, de la cei ce voiau a fi „a treia Romă”. „Mă torturau cu fumul, frigul şi foamea pentru păcatele mele cele multe şi nu pentru vreo erezie”, mai zicea sfântul Maxim, neînvinuindu’i cumva pe ruşi pentru toate aceste cazne.

Acest plăcut de Dumnezeu om se născuse în Epirul Greciei la apusul veacului al XV-lea, din neam ales al oraşului Arta. Primind şi o educaţie pe măsură, el a călătorit mult în Europa şi şi’a desăvârşit studiile la Paris, Florenţa şi Veneţia. Ajungând la cunoaşterea cea adevărată şi dându’şi seama de zădărnicia acestei lumi trecătoare, la întoarcerea acasă a lăsat toate şi a plecat în Sfântul Munte, închinoviindu’se în lavra Vatopedului. Aici, fiind din fire studios, a cercetat cu pasiune manuscrisele vechi ale basileilor Andronicus Palaiologos şi Ioannis Cantacuzinos (amândoi ajunşi monahi vatopedini).

În vremea aceea cneazul moscovit Vasili III Ivanovici (1505-1533) a voit a pune bună rânduială în cărţile şi manuscrisele elineşti rămase de la mama sa, Sophia Palaiologina şi drept aceea a rugat pe patriarhul Teolipt I al Constantinopolului şi apoi pe protosul Athosului, Simeon, să’i trimită la curte un călugăr învăţat spre a’l ajuta în această treabă. Călugărul Maxim, care a fost ales să plece la Moscova, cunoştea şi vorbea mai multe limbi, dar slavona, în care i se ceruse a tălmăci toate cărţile patristice şi liturgice, n’o stăpânea. El s’a silit mult, începând cu Psaltirea adnotată, să ducă la bun sfârşit această misie, dar chirilicele nu erau chiar literele alfabetului său, astfel că s’au strecurat unele inadvertenţe în traducerile sale. Cât a trăit mitropolitul Varlaam, Maxim a fost preţuit pentru munca sa, dar atunci când Daniel, succesorul său în scaunul mitropolitan al Moscovei, i’a cerut a tâlcui în slavoneşte Istoria bisericească a lui Theodoret de Cyr au apărut şi problemele pentru că sfântul l’a refuzat, spunându’i că „în această istorie sunt şi scrisori ale ereticului Arie şi acesta poate fi un pericol pentru cei mai puţin învăţaţi”. Această ruptură avea să fie urmată de o alta atunci când marele cneaz Vasili a decis să’şi repudieze soaţa (întrucât aceasta era stearpă), iar sfântul Maxim şi’a permis să’l certe pentru că a cedat patimilor cărnii şi i’a trimis cartea sa „Capitole instructive privind dreapta credinţă”. Astfel, cu toate că el a scris foarte aspru împotriva musulmanilor (15 cărţi), catolicilor şi protestanţilor (7 cărţi), bogomilismului (5 cărţi contra „Apocalipsei lui Avraam”, „Visul şi Apocalipsa Maicii Domnului”, „Testamentul celor 12 Patriarhi”, „Porţile lui Aristotel”, şi „Sestocril”), încă 15 cărţi moralizatoare şi 7 istorice, Vasili III nu i’a iertat îndrăzneala şi l’a ţinut închis în temniţă vreme şase ani. „Cât am fost suferind în închisoare m’am consolat şi întărit cu răbdare” îşi amintea sfântul Maxim, care tot atunci a scris cu cărbune pe unul din ziduri un canon al Sfântului Duh care se citeşte şi astăzi în Biserică: „Aşa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi …”. După ce a fost eliberat, sfântul a fost trimis sub supravegherea episcopului Acacius la Tver, unde a trăit în excomunicare vreme de douăzeci de ani. Petrecând şaptezeci de ani din viaţă, sfântul s’a retras apoi în lavra Sfintei Treimi-Serghiev, unde a rămas până la ieşirea sa din trup, întâmplată la 21 ianuarie 1556. Îngropat în Lavră, cuviosul Maxim a fost cinstit din vechime ca sfânt, el fiind pictat într’o icoană din Sinaxarul sfinţilor din Radonej (6 iulie), dar în şedinţa ţinută la mănăstirea sfântului Serghie din Radonej, Sfânta Treime, între 6 şi 9 iunie 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Rusia l’a canonizat oficial.

Sfântul Cosma Etolianul, „luminătorul Greciei” (1714-1779)

Grecii îi datorează foarte mult sfântului Cosma din Etolia (Aitolia), cel care a făcut să renască elenismul într’o vreme în care era ameninţat cu asimilarea de către ocupaţia turcească. Originar din oraşul Mega Dendron (care se tâlcuieşte „Copacul Mare”), el a venit în Athos, pe când avea douăzeci de ani, ca să studieze la Academia Athonită de la Vatopedu. Mai târziu a şi intrat în monahism la mănăstirea Filotheu, dar stareţul de acolo, ştiindu’i râvna pentru înţelepciune, l’a trimis la şcolile înalte de la Constantinopol. Deprinzând aici foarte bine şi arta retoricii, cuviosul a plecat apoi în insulele Ionice, iar mai târziu în nordul Greciei să propovăduiască cuvântul Domnului creştinilor năpăstuiţi de stăpânirea musulmană. Se zice că în 16 ani, sfântul Cosma a înfiinţat mai bine de 100 de şcoli, toate cu predare în limba greacă, pentru ca neamul său să nu’şi uite originile şi graiul scripturilor. După revolta din Orlov (Pelopones 1770), acest sfânt din Etolia a predicat mai mult în sudul Albaniei, în vremea stăpânirii lui Ahmet Kurt Paşa asupra paşalâcului de Berat. A iluminat mulţime de creştini, dar a fost la mare evlavie chiar şi la musulmani, pentru vieţuirea sa sfântă. Aşa se face că la Kolkondas, pe malul râului Seman, în regiunea Fier, din Albania, un turc (deci un necredincios!) – Ali Paşa – a fost cel care a ctitorit prima mănăstire închinată sfântului Cosma Etolianul. Acuzat pe nedrept de către nişte evrei că ar lucra pentru imperiul ţarist, eruditul sfânt a fost întemniţat de către musulmani şi spânzurat la 24 august 1779, fiind aruncat mai apoi în râul din apropiere. Un preot, pre nume Marcu, având descoperire dumnezeiască, a luat trupul sfântului şi l’a înmormântat la mănăstirea cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din Kolkondas. Pentru că tot ceea ce’i profeţise lui Ali Paşa (la Tepeleni) s’a plinit cu de’amănuntul (“Vei ajunge un om mare şi vei cuceri mai toată Albania: vei subjuga Preveza, Parga, Souli, Delvino, Gardiki şi puternica fortăreaţă Kurt Pasha. Vei lăsa un nume mare, în urma ta. Vei merge şi la Constantinopol, însă cu o barbă roşie. Aceasta este voia Domnului. Să’ţi aduci aminte însă, în vremea domniei tale, să iubeşti şi să aperi creştinii, dacă vei dori ca urmaşii tăi să rămână la putere”.), acesta i’a zidit biserică şi mănăstire nouă, la 1814 în Kolkondas, aşezând aici şi moaştele sfântului într’o raclă de argint. Ali Paşa avea să ajungă la Constantinopol „cu barba roşie” pentru că, după ce a fost omorât, doar capul său a fost trimis la Stambul. A rămas în schimb ctitoria lui şi nici regimul ateist al Tiranei, care a încercat să dărâme mănăstirea, n’a putut s’o facă, pentru înfricoşătoarele minuni ce se petreceau în lăcaşul sfântului. Iar râul Seman, atunci când a umplut toată valea de apă, cu mai mult de doi metri înălţime, n’a putut să strice ceva din mănăstirea sfântului Cosma Etolianul. Prăznuirea acestui sfânt bărbat, cu dreptate numit „luminătorul Greciei”, se face într’a patra zi a lunii august.

George Crăsnean

Sfântul Athanasie Athonitul – ctitorul Marii Lavre, George Crasnean

Acest mare sfânt al Ortodoxiei şi cu osebire al Sfântului Munte al Athonului, a trăit pe pământ în veacul al X-lea şi a fost începătorul vieţuirii de obşte în Grădina Maicii Domnului. Părinţii săi l’au lăsat în grija Tatălui ceresc nu la multă vreme după ce a văzut lumina zilei – cândva, în preajma anului 920 – murind mai întâi tatăl (ce era de loc din Antiohia) şi apoi mama (originară din Colchida). Se pare că o nobilă rudenie a sa – căci era de neam bun în Trapezunt – l’a luat pe micul Avramie (Avraam) să’l crească. Alţii spun că o cucernică monahie şi’a făcut milă cu pruncul, crescându’l în frica şi dragostea de Domnul până’n ziua trecerii la cele veşnice. Rămas iarăşi orfan, tânărul Avramie a fost remarcat de un trimis al basileului în Trapezunt pentru orişicare treburi, care l’a luat cu el în capitala imperială şi l’a pus să înveţe retorica la şcoala înţeleptului Atanasie. Dumnezeu purtând de grija lucrurilor mâinilor Sale, a rânduit ca tânărul cuvios Avramie să fie acceptat în casa nobilului militar Zefinezer – care avea drept noră, o verişoară a celui ce avea să poarte mai târziu numele de Athanasie şi care era în rudenie cu marile familii Focas şi Maleinos. Înţelept şi sârguitor fiind, Avramie a ajuns repede să’şi depăşească chiar profesorul în învăţătură, lucru pentru care împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul l’a numit şi pe el dascăl într’o altă şcoală. Retorica şi Literele nu i’au schimbat vieţuirea ascetică tânărului Avramie, care nu s’a depărtat nicicând de postul aspru (mânca doar o pâine de orz la două zile) şi de faptele milosteniei trupeşti. Drept aceea, văzând că tot mai mulţi dintre discipolii lui Atanasie îl părăsesc pe acesta venind la şcoala lui şi nevrând să’l mâhnească, a părăsit cariera de profesor întorcându’se în casa nobilului Zefinezer. Acesta, fiind însărcinat de împărat cu treburi prin insulele mării Egee, l’a luat vreme de trei ani într’ajutor şi pe tânărul Avramie cu el. (Atunci a văzut sfântul întâiaşi dată Athonul drag inimii sale, de pe insula Lemnos).

Întors la Constantinopol, Avramie a cunoscut, către anul 953, pe cel care’i va schimba viaţa, pe sfântul Mihail Maleinos (894-962), stareţul lavrei de pe muntele Kyminas, ce era de’o rudenie cu împăratul Leon al VI-lea cel Înţelept (886-911), dar şi cu Nekiphor Phokas, viitorul basileu, care’i era nepot. Sfântul Mihail avea să fie părintele duhovnicesc al celui pe care „l’a tuns în călugărie ca pe un iscusit, numindu’l Athanasie” nu la multă vreme după acea întâlnire constantinopolitană, mai mult înfrânând asceza prea mare pe care şi’o impunea tânărul ucenic. (El nu i’a îngăduit să mănânce o dată pe săptămână, ci la trei zile şi nici să doarmă pe scaun, ci pe o rogojină). Scriind şi copiind sfinte cărţi ale ortodoxiei, dar şi făcând ascultare de paracliser, tânărul monah Athanasie a ajuns în patru ani la mare curăţie sufletească aşa încât, stareţul său i’a dat voie să se nevoiască pe mai departe într’o chilie sihăstrească, aflată ca la o stadie de mănăstire, hrănindu’se tot la două zile cu pâine uscată şi cu apă. Aşa, în aspră retragere, l’a găsit bunul său prieten Nechifor Focas (dimpreună cu fratele său, Leon Patriciul), atunci când l’a căutat în muntele Kyminas. Şi plăcându’i a sa bună petrecere, i’a făgăduit atunci că va lăsa şi el cele lumeşti cătând către cele ale cerului pe mai departe. Nu mult timp după acestea, s’a răspândit în obşte gândul bătrânului cuvios Mihail de a’l dori pe ostenitorul Athanasie drept ocârmuitor al monahilor din muntele Kyminos în locul său. Dară acesta, smerindu’se pre sine şi’a luat doar două cărţi şi culionul – pe care’l avea de la avva Mihail – şi s’a strămutat în Sfântul Munte al Athonului, chiar în capătul ce se numeşte Akrathos, făcându’şi sălaş într’o peşteră din ţinutul Viglei (nu departe de locul unde astăzi se află schitul Prodromu).

Aici a trăit o vreme printre alţi pustnici athoniţi ce se îndestulau doar cu puţine poame, suferind de arşiţă şi ger, dar dobândind negrija vieţii acesteia trecătoare. În timp ce sufletul său grijea de ale sale, sfântul Mihail Maleinos a trecut la Domnul, iar schimnicul Athanasie a aflat că Nechifor Focas, împreună cu fratele său Leon, vor trece prin Athos, în drumul lor către Constantinopol şi „s’a temut să nu fie pentru dînsul cercetare”. Nedorind a’şi pierde liniştirea, Athanasie s’a pus sub ascultarea unui stareţ al „monastirei Tuzig”, căruia nu i’a dezvăluit cine este cu adevărat, spunându’i că a „fost corăbier şi, căzînd în primejdie, am făgăduit lui Dumnezeu ca să mă lepăd de lume şi să plîng pentru păcatele mele. Deci, pentru aceasta m’am îmbrăcat în acest chip monahicesc, în care, povăţuit de Dumnezeu, am venit aici la sfinţia ta, dorind să petrec cu tine şi să învăţ calea mîntuirii. Numele meu este Varnava”. Ba încă şi neştiutor de carte s’a arătat a fi bătrânului! Estimp, Nechifor – care ajunsese comandant al armatelor imperiale – mâhnit fiind că prietenul său plecase din muntele Kyminosului şi nu mai ştia nimic despre el, a pus pe despotul Salonicului să cerceteze Athonul cu de’amănuntul ca să afle pe sfântul Athanasie. Protosul, neştiind mai dinainte de aşa monah în Athos, l’a oblicit însă după descriere, la praznicul Naşterii Domnului, în biserica Protathonului din Karyes, dar n’a putut să’l vădească decât atunci când i’a poruncit să citească la Psaltire. „Încetează gheronda, că fratele acesta nu ştie să citească, căci abia acum învaţă la psalmul întîi”- spunea stareţul lui, necunoscând sfinţenia „ucenicului” său. Nemaităinuindu’se, Athanasie a fost cinstit de toţi aghioriţii, ba chiar sfântul Pavel Xiropothamitul a profeţit că „acest frate, care a venit în urma noastră în Muntele acesta, cu faptele cele bune este mai înainte decît noi”. Protosul însă l’a tăinuit faţă de Nechifor Focas şi i’a îngăduit să stea într’o chilie, aflată ca la trei stadii de Protathon. Iar cele trebuincioase ale trupului, cuviosul şi le procura din plata cărţilor ce le copia că, având bun meşteşug la caligrafie, scria toată Psaltirea în mai puţin de’o săptămână. Şi a vieţuit o vreme în linişte şi pace, până ce Leon Patriciul s’a abătut, din drumul către Constantinopol, să cerceteze pe fraţii athoniţi şi a aflat cu bucurie pe acest vechi al său prieten – căruia i’a şi dăruit mulţime de aur şi argint trebuitor lărgirii bisericii Protathonului. Fiind căutat acum şi de monahi, pentru prieteşugul ce’l avea cu nobilii Bizanţului, iubitorul de Dumnezeu Athanasie a plecat iarăşi în căutarea hesychiei, făcându’şi o colibă în ţinutul Melana, unde a vieţuit un an, cu gând să se întoarcă în Careia (Karyes) după aceea. Dar, revărsându’se asupra lui o lumină dumnezeiască în chiar ultima zi a petrecerii lui într’acel loc, el n’a mai voit a mai pleca de acolo – fără de numai când a fost nevoit a face ascultare părinţilor athoniţi, care l’au trimis, la anul 961, să’l ajute cu rugăciunea pe comandantul oştilor bizantine, Nechifor Focas, în lupta contra agarenilor din insula Creta. Câştigând bătălia, Nekiphor şi’a reînoit legământul de a vieţui împreună cu prietenul său drag, Athanasie, într’o mănăstire athonită pe care ar fi urmat s’o construiască acesta cu banii daţi de Phokas. Deşi atunci n’a acceptat acestea, Athanasie, după ce a revenit în Athos, a fost convins de trimisul romeu, ieromonahul Metodios (viitor egumen al lavrei Kyminasului), să purceadă la zidirea primei lavre athonite cu viaţă de obşte unde, dintru început a ridicat două chilii – ce se mai păstrează încă – pentru sine şi pentru cel ce avea să ajungă basileul imperiului bizantin.

„Iera Moni Melanas”, numită mai târziu Megistis Lavras, a fost ridicată la anul Domnului 963 dar, tot într’acelaşi an, o secetă şi o foamete cumplită l’a făcut pe sfântul Athanasie să plece din Lavra, căutând povaţă la Karyes. Pe drum însă, la vreo cinci mile de mănăstire, s’a întâlnit chiar cu Maica Domnului, care l’a dojenit pentru puţina lui încredinţare cum că ea este cea care îi poartă de grijă lui şi celorlaţi aghioriţi. Apoi l’a pus să lovească stânca cu toiagul său şi făcând aceasta Athanasie, îndată a ţâşnit din piatră apă ce nu şi’a mai oprit curgerea de’atuncea (afară de un an în care câţiva monahi s’au gândit să facă o moară de apă mai la vale, pe care ridicându’o, „aghiazma sfântului Athanasie” pe dată a secat, iar dărâmând’o, îndată izvorul a reapărut!). Aghiazma aceasta, ce şi astăzi izvorăşte din aceeaşi piatră despicată’n cruce de Athanasie Athonitul, multe vindecări minunate a făcut şi face încă. De atunci – chiar şi în acte –  Marea Lavră nu a mai avut alt iconom decât pe Maica Domnului (doar funcţia de paraiconom existând), pentru că la întoarcerea stareţului Athanasie în mănăstire, toate jitniţele erau pline de bucate, după cum îi promisese „Panagia Iconomitsa”.

A ridicat apoi sfântul şi o mare trapeză cu 21 de mese din marmură – care poate hrăni şi astăzi aproape 200 de monahi şi pelerini – o moară şi un spital, dar şi un mare apeduct. Terminând multe dintre ele de zidit, pe toate le’a lăsat fraţilor, iar el a plecat din Athos, supărat fiind pe Nechifor Focas că acceptat, în acelaşi an 963, să fie încoronat de bizantini în loc să caute încoronarea cerească, pe care făgăduise că o va alege. Athanasie s’a dus în Cipru la mănăstirea zisă „a Sfinţilor” împreună cu un ucenic al său Antonie – după ce pe un altul l’a trimis cu carte de certare la împărat, iar pe Teodot l’a ales să ducă reaua veste a plecării sale celor din Lavra. În insulă n’a putut să zăbovească mult fiindcă o solie imperială îl căuta, aşa încât, el şi ucenicul lui, s’au îmbarcat pe o corabie, cu gând să purceadă către Palestina. Vânturile însă l’au purtat pe ţărmul Asiei Mici – unde Dumnezeu i’a arătat într’o vedenie în ce stare se afla mănăstirea sa şi la ce bună rânduială o va aduce el în viitor. Întâlnindu’l şi pe Teodot – care se întorsese să’l caute în Cipru – sfântul Athanasie s’a dus înapoi în Athos la ctitoria sa, ca să poarte de grija mântuirii lavrioţilor. Nu mult după aceea a plecat după ajutoare la prietenul său împăratul (nemaigândind să’l ia pe acesta în viaţa cea monahicească, căci Dumnezeu îi arătase deja că Nechifor va muri ca basileu al romeilor) şi a obţinut de la acesta chrysobull care întărea Marea Lavră ca „mănăstire imperială”, cu o rentă anuală din partea Bizanţului şi cu un metoc – mănăstirea „Sfântul Andrei” din Peristera (lângă Salonic) – dar şi cu privilegiul samovlastiei câştigat pentru aşezământul său.

Întors în Sfântul Munte şi lucrând la Mandraki, arsanaua Lavrei, s’a vătămat tare la un picior, încât trei ani a trebuit să zacă la pat – răstimp în care mai mult s’a ocupat de viaţa duhovnicească a fraţilor şi de copiatul sfintelor cărţi. După ce prietenul său Focas a fost asasinat de Joan Tzimiskis – care s’a şi încoronat în locul lui (969-976) – sfântul Athanasie a fost chemat la Constantinopol să dea explicaţii, în privinţa introducerii vieţii de obşte mai ales, pârât fiind de unii anahoreţi athoniţi care nu vedeau cu ochi buni acest mod de vieţuire. Athanasie întru aceea şi’a arătat iarăşi sfinţenia sa că, ştiind că merge la asasinul prietenului său, pârât fiind chiar şi de fraţi, s’a înturnat în Athos cu şi mai mare preţuire şi îndoite daruri de la împărat, ba încă şi cu primul Typicon al Athosului – dat de basileul Ioan Tzimiskis (care i’a mai dat şi „Tragos”-ul din 972) – ce statornicea modul de viaţă cenobitic în Muntele Sfânt. Prin toate acestea şi prin sfinţenia lui, Athanasie a creat un mare val de întoarcere la monahism în acea vreme şi mai cu seamă în Grădina Maicii Domnului, unde au răsărit atunci mănăstirile împărăteşti ale Ivirului, Vatopedului şi Esfigmenului, ori cea a Amalfitenilor italieni. Obştea lui număra cam 120 de fraţi care mult s’au folosit de nevoinţele şi minunile pe care le’a făptuit sfântul pentru ei.

Cuviosul Athanasie era om ’nalt la stat şi cu putere mare – povesteau bătrânii că el a omorât, dintr’o singură lovitură, un bou în care intrase satana, iar apoi s’a înjugat în locul lui şi a tras carul cu piatră de la arsana, până la mănăstire! Încă şi astăzi crucea pe care o purta la gât cântăreşte nu mai puţin de două kilograme şi şapte sute cincizeci de grame!

Se spune că fiind zi de post odată şi aflându’se într’alt loc sfântul, un monah s’a smintit văzându’l că mănâncă două pâini şi crezându’l neînfrânat la masă. Peste câtăva vreme, fiind zi de praznic mare şi având oaspeţi, dar şi cunoscând gândurile monahului, sfântul Athanasie a şezut lângă acesta la masă şi s’a înfruptat din… nouă pâini! Dându’şi seamă de păcatul făcut, monahul i’a bătut metanie şi i’a cerut iertare pentru gândul său! Odată cu prima piatră pusă la temelia bisericii, sfântul Athanasie a sădit şi un chiparos în faţa ei (care dăinuie falnic şi astăzi, după 1047 ani!).

Într’altă vreme, mult s’a mâniat sfântul pe diavolii ce dădeau târcoale obştii şi a început să’i bată cu toiagul său de fier, iar aceştia căutau scăpare… căţărându’se în chiparosul din faţa katholikonului. Şi l’a întrebat Maica Domnului atunci: „Ce faci Athanasie aici?”. „Alung dracii care’i supără pe fraţi!” – i’a răspuns sfântul cu obidă. „Lasă’i Athanasie, că fără ispitele lor nu se va mântui nimeni!”–l’a povăţuit însă, aceea care L’a născut pe Mântuitorul. Şi Athanasie i’a lăsat. De atunci însă, ori de câte ori apare vreo ispită printre fraţi, se spune: „Iar s’a mai coborât unul din chiparos!”.

Sfântul Pavel Xiropotamitul, mare ascet, dar adept al vieţuirii idioritmice, s’a înţeles cu sfântul Athanasie să pună hotar moşiilor mănăstirilor lor, drept acolo unde se vor întâlni într’o dimineaţă, după ce’şi vor fi făcut pravilele. Athanasie, voinic fiind şi cu pasul mare, însă şi făcându’şi pravila în timp ce mergea la întâlnire, a căpătat moşia cea mai mare, dar a mâhnit, pentru şiretlic, pe celălalt sfânt, care i’a profeţit că nu va muri de moarte bună! Văzător cu duhul fiind şi cestălalt, i’a răspuns că „nici tu nu vei muri acasă” – şi sfântul Pavel avea să treacă la cele veşnice aflându’se într’o corabie ce’l aducea în Athos! Iară Athanasie Athonitul şi’a cunoscut mai dinainte sfârşitul, întâmplat în 5 ale lunii iulie, cândva între 1006 – când a scris testamentul său către Ioan Iviritul, pe care l’a şi numit epitropul Lavrei – şi 1011, când e menţionat ca urmaş al său, Eustratios – pentru care s’a îmbrăcat în straiele de sărbătoare, puindu’şi şi culionul sfântului Mihail Maleinos pe cap. Urcând împreună cu alţi şase fraţi lavrioţi pe katholikon, „cu neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu” s’a prăbuşit turla bisericii preste ei omorând cinci dintre ei. Un zidar, anume Daniil, împreună cu ctitorul Lavrei au mai trăit un scurt răgaz, însă pe sfântul nu l’au mai scos viu fraţii de sub dărâmături. Şi ultimile lui vorbe au fost de slavă, căci zicea: „Osanna! Doxa thou Theou!”. Deşi a murit, cuviosul Athanasie n’a avut decât o rană la un picior – din care a curs sânge curat abia a treia zi, când a fost înmormântat şi jelit de câteva mii de monahi athoniţi. Lui i s’a săpat groapă în stânga bisericii mari (acum înlăuntrul ei, într’un paraclis) şi acolo sălăşluieşte şi în zi de azi, căci sfântul n’a voit a lăsa să fie dezgropat – când patriarhul Ierusalimului a dorit să’i aducă moaştele la închinare, pară de foc a ieşit din mormântul său! Căpătâiul îi este astăzi străjuit de toiagul său de fier – acelaşi cu care a despicat stânca din care a ţâşnit apă şi cu care bătea pe diavoli. Deşi, pentru moartea sa năprasnică, s’au aflat unii cârtitori care n’au voit a’l avea la evlavie, de sfinţenia vieţii lui i’a încredinţat pe athoniţi însăşi Maica Domnului, care le’a grăit monahilor lavrioţi cerându’le să’i cinstească cu sărbătoare mare trecerea sa la cele veşnice, la numai un an după ce s’a întâmplat aceasta. Şi ascultând de Preacurata, cuvine’se astfel ca şi noi să preaslăvim numele său, al celui între sfinţi, marele Athanasie al Athonului.

În typicon-ul lui Tzimiskes din 970 mănăstirea era numită deja Megistis Lavras, dar încă de pe vremea lui Nechifor Phocas avea titlul de mănăstire imperială şi fusese înzestrată şi cu un metoc la Peristera. Nechifor avusese grijă de mănăstirea prietenului său şi’i lăsase o rentă anuală considerabilă, pe care urmaşul la tron (şi asasinul său!), Ioan Tzimiskes avea să o dubleze prin Tragos-ul din 972 (prima lege a Athosului, care se află în păstrarea Kenotitei din Karyes şi este semnată de sfântul Athanasie şi alţi 57 de egumeni şi călugări athoniţi). De la Nechifor Focas se mai păstrează câteva mozaicuri, o uşă donată de împărat, precum şi moaştele sfântului Mihail al Sinadelor, ale sfântului Eustratie şi un braţ al sfântului Ioan Hrisostom. Tot el a înzestrat mănăstirea cu metoace (Limnos şi Peristera) şi multe odoare, pentru multa preţuire şi prietenie ce o avea faţă de sfântul Athanasie din tinereţile lor. (Se ştie că Focas era nepotul sfântului stareţ Mihail Maleinos, care a voit a’l lăsa urmaş în egumenie pe Athanasie. Acesta fugind în Athos a fost căutat din porunca lui Nechifor şi aflându’l, generalul i’a dăruit mult aur ca să zidească o mănăstire în Sfântul Munte, unde să se retragă şi el. Numai că în 963 a ajuns împărat al Bizanţului şi n’a mai apucat să se călugărească, murind în anul 969).

Doar egumenul Lavrei avea dreptul să poarte toiag precum protosul Athosului, era ales direct de către patriarhul Constantinopolului şi avea dreptul să tundă în monahism în biserica mănăstirii. Megistis Lavras a sporit în putere şi faimă duhovnicească secole de’a rândul, până prin veacul al XV-lea, când a trecut la idioritmie (abia în 1981 a revenit la viaţa de obşte!). Dintre monahii lavrioţi au ieşit patriarhii Atanasie, Gherasim, Nifon, Macarie, Isidor şi Calist de Constantinopol. Şi tot în Megistis Lavras s’au nevoit şi sfinţii Grigorie Palamas, Grigorie Sinaitul, Maxim Kavsokalivitul, Teolipt, Nil Sicheliotul, Nechifor, sau avva Dorotei. Dar pe la sfârşitul secolului XIV, după controversa isihastă, şi’a făcut reapariţia idioritmia şi odată cu ea s’a ivit şi o relaxare morală în rândurile monahilor athoniţi. Traiul pe cont propriu stă, probabil, la originea colindatului prin ţări străine după ajutoare şi aşa au ajuns athoniţii să beneficieze şi de dărnicia domnitorilor români vreme de secole.

Pe la sfârşitul secolului al XI-lea existau aproape 700 de călugări în Marea Lavră şi dependinţele ei, iar numărul era în creştere, după cum creşteau atât metoacele cât şi daniile făcute de împăraţii bizantini Ioan I şi al II-lea Paleologos, Andronic al II-lea Paleologos, ori ale despoţilor sârbi, Ştefan Milutin şi Ştefan Duşan.

Lavra stăpânea peste mănăstirile Monoxilitou (din 997) şi Kalaphatou (1065), schiturile Plateia (991) şi Provata (care în secolul XVIII număra vreo 300 de chilii!) şi se pare că dobândise şi mănăstirea latină a Amalfitenilor (care fusese cea mai înfloritoare dintre cele trei mănăstiri latine şi avusese dreptul de a avea corabie, fiind întreţinută de colonia de Amalfi din Constantinopol). După ce stăpânirea latinilor în Bizanţ a luat sfârşit (1204-1261), importanţa ei scade iar din mănăstire nu va mai rămâne decât un turn la Morphonou. Este bine de ştiut că au existat doi preoţi în Marea Lavră–care au slujit cu azime şi au declarat (după un sinaxar din 1280) patriarhului Ioan Beccos şi împăratului Mihail al VIII-lea Paleologos că acceptă unirea de la Lyon–pe care nici în ziua de astăzi nu’i primeşte pământul: oriunde au fost îngropaţi ţărâna i’a aruncat afară neputreziţi şi fioroşi, cu părul şi unghiile crescute! Acum sunt zidiţi într’o peşteră aflată undeva pe ţărmul dintre Lavră şi Prodromou. Momentan…

George Crasnean

Textul și fotografiile apar aici cu acordul autorului, căruia-i mulțumim.

Istorie și sfințenie la Marea Lavră, George Crasnean

Denumire oficială: Iera Moni Megistis Lavras
Rangul în Athos: I
Anul zidirii: 963
Ctitor: Sfântul Athanasie
Stareţ: Gheron Prodromou
Iconom: Maica Domnului
Paraiconom: Gheron Eustratios
Epitropi: Gheron Ambrozie şi Eustratios
Proiestaminos (antiprosopos): Gheron Nicodimos
Obşte: 40 monahi

Istorie şi sfinţenie

 Către anii 960, nedorind a urma sfântului Mihail Maleinos în cele ale egumeniei mănăstirii Kyminas, sfântul Athanasie a venit în Athos, doar cu două cărţi şi culionul  părintelui său duhovnicesc. Şi’a luat numele de Barnaba şi dându’se drept un marinar rătăcit s’a pus sub ascultarea unui bătrân sporit, Zygos, mai apoi nevoindu’se prin peşteri şi colibe în ţinutul aspru Melana, nu departe de locul unde avea să se întemeieze viitorul schit românesc Prodromou.

 Biserica „dintr’o zi”

În drumul către schitul românilor athoniţi, la câteva sute de metri de prima lavră din Grădina Maicii Domnului, există o chilie foarte veche, mică, dar şi plină de har. Kathisma aceasta are o istorie aparte pentru că mica biserică a fost zidită de însuşi marele sfânt Athanasie, mai ’nainte chiar de ridica Lavra! Când el, împreună cu ucenicii, au început a construi marea mănăstire, s’au izbit de un mare neajuns: nu aveau un lăcaş unde să se închine cu toţii până la isprăvirea katholikonului. Atunci au hotărât ca mai întâi, să ridice, nu departe de mănăstire, un mic paraclis, unde să săvârşească cele şapte Laude şi Sfânta Liturghie. Zis şi făcut! Atâta doar că tot ceea ce reuşeau să zidească fraţii ziua, dărâmau dracii noaptea! După câteva osteneli zadarnice, sfântul Athanasie s’a retras în pustia Viglei şi s’a rugat Preacuratei să’i descopere ce trebuie să facă pentru ca altarul pe care voia să’l înalţe Domnului să dăinuiască. Iar Maica Domnului, ocrotitoarea Athosului şi a monahilor aghioriţi, i’a desluşit din care pricină urâtorii de oameni diavoli reuşeau să zădărnicească această lucrare a lor: pentru că nu isprăveau de zidit biserica într’o singură zi! Şi, mai mult de’atât, trebuiau ca să şi slujească într’însa… tot într’acea vreme! Drept pentru care „agios Athanasios” şi’a adunat toată obştea şi până’n seară, bisericuţa era cu ardezia pusă pe acoperiş! Aşa că prima Vecernie s’a slujit în ea acum 1050 de ani! Iar pentru ca cei ce trec pe lângă acel loc să’şi aducă aminte că se află pe pământ sfânt, în care Domnul şi’a arătat voia, sfântul Athanasie a sădit un chiparos cu rădăcina în pământ şi un altul cu rădăcina… înafară, iar ramurile în ţărână! Şi Dumnezeu a făcut să crească amândoi – şi cel sădit normal, dar şi cel îngropat cu credinţă! Pentru că şi în ziua de azi încearcă să’şi ducă crengile spre vârful din pământ, cel sădit cu credinţă arată mai mult a cedru decât a chiparos, cu rădăcina sa îndreptată către cer.

 A fost o vreme, prin anul 963, când sfântul Athanasie a voit să părăsească Athosul, pentru că, înmulţindu’se ucenicii şi neavând de niciunele (era foamete în tot imperiul bizantin), cuviosul a plecat către Karyes, să ceară sfat protosului. Ostenind pe cale, s’a aşezat lângă cărare şi în locul acela i s’a arătat Maica Domnului care l’a întrebat pentru ce a purces la drum. Jeluindu’i’se de lipsurile întâmpinate, Fecioara l’a dojenit pentru necredinţa lui în purtarea ei de grijă, iar ca să’şi dea seama Athanasie că nu’i va lipsi nimic de va avea credinţă, l’a pus să lovească cu toiagul în piatră. Şi făcând acesta semnul crucii în stâncă, îndată a ţâşnit izvor de aghiazmă în acel loc, care curge şi în ziua de azi fără oprire, chiar dacă e secetă şi seacă toate celelalte izvoare. (O singură dată a secat izvorul pentru că o seamă de monahi s’au gândit să folosească şuvoiul de apă şi au construit o moară mai în vale. După ce s’au înţelepţit şi au dărâmat’o, aghiazma a izvorât din nou!). Şi fiindcă Maica Domnului s’a îngrijit atunci (şi de atunci)  de toate cele trebuincioase mănăstirii, Marea Lavră are drept iconom (înscris în acte!) pe Fecioara Maria! Din obşte se alege doar un para-iconom, care s’o ajute pe Maica Domnului în treburile mănăstireşti…

Primele construcţii ce s’au făcut la mănăstire au fost câteva chilii (zidite pentru Athanasie şi Nechifor, ele mai dăinuiesc şi astăzi, nu departe de Lavră) ce s’au zidit pe la anul 961, pe vremea când prietenul sfântului Athanasie, Nechifor Phocas, era general în armata bizantină şi se afla într-o expediţie în Creta. Biserica principală – katholikonul – a fost începută în primăvara anului 963, de faţă fiind şi trimisul împăratului, Metodie, şi s’a isprăvit în toamna aceluiaş an. Katholikonul era mult mai mic la acea vreme, pentru că sfântul avea doar vreo 20 de ucenici pe lângă el, însă a fost dărâmat spre sfîrşitul vieţii lui Athanasie şi clădită biserica nouă, prima cu două strane în formă de cruce, în stil „athonit” (ce se vede şi în zilele noastre) pentru cei 120 de ucenici care se înmulţiseră datorită sfinţeniei aghioritului din Trapezunt. Se ştie că aşa a şi murit sfântul Athanasie, lucrând la noua biserică, a cărei turlă a căzut peste el, meşterul Daniil şi încă 5 ucenici. Se întâmpla asta la 5 iulie (cândva între 1006 – când a scris testamentul său către Ioan Iviritul, pe care l’a numit epitropul Lavrei –  şi 1011, când e menţionat ca urmaş al său, Eustratios), zi care a devenit hramul Marii Lavre, deşi mai nainte ziua de praznic fusese Buna Vestire. Se spune că sfântul Athanasie ar fi ştiut de la sfântul Pavel Xiropotamul (al II lea, pentru că a mai existat un pustnic cu acest nume care se nevoia pe un versant al Athonului, pe valea Cheimarros şi care era adeptul unei vieţi monahale mai ascetice. Drept pentru care l’a reclamat pe sfântul Athanasie, printr’o gramma trimisă împăratului Ioan Tzimiskes, pentru viaţa chinovială largă pe care o introdusese în Athos prin Megistis Lavras!), dar şi de la Dumnezeu (înainte de a se urca pe schelă s’a schimbat în hainele de sărbătoare şi şi’a pus culionul sfântului Mihail pe cap!) care va fi sfârşitul său în astă lume. După ce a zidit Marea Lavră, sfinţii Athanasie şi Pavel s’au vorbit să delimiteze hotarele mănăstirilor lor şi au hotărât să facă asta în dimineaţa următoare, după ce’şi vor fi făcut pravila. Athanasie însă, ştiindu’şi rugăciunile pe de rost, a purces la drum din zori şi s’a rugat pe cale, astfel că sfântului Pavel i’a revenit o moşie mai mică pentru mănăstirea Xiropotamou. Supărat, acesta i’ar fi reproşat: „M’ai înşelat! N’ai să mori de moarte bună!”. Fiind văzător cu duhul şi sfântul Athanasie, acesta i’a răspuns: „Dar nici tu nu vei muri acasă!”. Sfântul Pavel a trecut la cele veşnice pe când se întorcea cu o corabie în Athos. Fusese după ajutoare pentru mănăstirea sa. Marea Lavră a rămas însă cu rangul I în Athos şi cu moşia cea mai mare, pe cuprinsul ei mai aflându’se schiturile Prodromou, Kavsokalivia, Agia Anna, Kerasia, Katounakia, Karoulia şi numeroase chilii.

George Crasnean

Precizare: Textul și fotografiile apar pe blogul nostru cu acordul autorului, căruia îi mulțumim pentru dragoste și bună-voință.

Icoană a Cuviosului Siluan Athonitul (de vânzare)

Icoană a Cuviosului Siluan Athonitul, pictată în tehnica tempera cu ou, pe lemn de tei și foiță de aur. Cei interesați să achiziționeze o astfel de icoană să scrie la comentarii sau mail la sfantulmunteathos@yahoo.com

Prețul icoanei diferă în funcție de dimensiuni – format A5 – 225 RON / A4 – 400 RON / A3 – 750 RON (include și expediția ei pe teritoriul României).

Icoana de mai sus este cu titlu de prezentare, fiind deja vândută.
Icoanele ce se vor comanda vor fi pictate de același iconar. Termen de execuție 7-10 zile.

Sfântul Aristocle Athonitul, “Starețul Moscovei”

Cel numit în lume Alexie, fiul lui Alexei Amvrosif, s-a născut în 1846 în Orenburg, în Munţii Urali. După moartea soţiei sale, în 1876, s-a dus în Sfântul Munte al Athonului şi a intrat în Mănăstirea Sfântului Pantelimon. Pe 12 martie 1880, a fost tuns monah şi a primit numele de Aristocle. În 1884 a fost hirotonit diacon şi preot, iar în 1886 a fost tuns monah în schima mare. În 1887 a fost trimis la metocul Mănăstirii din Moscova unde s-a dovedit nou ctitor şi a fost părinte duhovnicesc al multor suflete. Atât timp cât a stat la metoc, între anii 1891-1894, a desfăşurat în jurul său o importantă lucrare duhovnicească.

Între anii 1895 – 1909 s-a întors în Mănăstirea sa din Sfântul Munte Athos. Între anii 1909-1918, a slujit din nou la mietocul din Moscova. Îl împodobeau harismele înainte-vederii şi facerii de minuni, prin care ajuta multe suflete. Iubirea sa jertfelnică şi inima sa milostivă înmuiau şi inimile cele mai împietrite. O mulţime de oameni aflaţi în nevoi îşi aflau alături de el izbăvirea. Pe drept cuvânt a fost numit „stareţul Moscovei”. Fericita lui adormire a avut loc pe 24 august 1918 în chilia sa de la Metocul Mănăstirii Sfântul Pantelimon. Şi-a făcut de trei ori semnul crucii, privind spre icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea”, la care avea o evlavie deosebită şi în cinstea căreia ridicase o biserică şi şi-a încredinţat în linişte sufletul său Creatorului. Trupul său a fost îngropat sub Biserica Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea”. În 1923, pentru a nu fi profanat de atei, a fost mutat în Mănăstirea Cuviosului Daniil, după cum proorocise mai dinainte cuviosul Aristocle.

În anul 2001, Patriarhia Moscovei l-a aşezat în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Ruse. În 2004, a avut loc şi aducerea cinstitelor sale moaşte care au fost depuse în biserica metocului, unde continuă să facă minuni şi să izvorască bună mireasmă. Pomenirea sa se face pe 24 august.

(sursă: Vatopaidi via I.M. Pantokratoros, traducere: monahul Leontie)

Acatistul Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului

Acatistul Sfantului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului ( praznuit la 14 Noiembrie),
facere a monahului Gherasim Micraghiannaitul

Rugaciunile incepatoare :

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.

Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condacul intai (glas VIII)

Pe pastorul Tesalonicului, cel prea vrednic
Si pe Luminatorul Bisericii cel prealuminat
Sa-l laudam in cantari dumnezeesti;
Caci s-a aratat locas al luminii celei nepatrunse
Si daruieste luminare si har imbelsugat
Tuturor celor ce striga: Bucura-te, Parinte Grigorie!

Icosul intai

Inger in lume, vazator al celor de sus, te-ai aratat Grigorie preafericite si cu viata ta cea dumnezeiasca te-ai invrednicit de daruri ingeresti; pentru aceea, minunandu-ne de stralucirea ta, Parinte, strigam:

Bucura-te, cel prin care lumina dumnezeiasca straluceste;
Bucura-te, cel prin care intunericul a fost alungat;
Bucura-te, pajiste prea bine mirositoare a intelepciunii;
Bucura-te, partas al invataturii celei prea bune;
Bucura-te, inaltime neajunsa cu privirea a celor inalte;
Bucura-te, adanc neatins al darurilor duhovnicesti;
Bucura-te, ca esti stralucire a Bisericii;
Bucura-te, ca te-ai aratat intarire ortodocsilor;
Bucura-te, al credintei luminator prea luminat;
Bucura-te, faclie de nepatruns a harului;
Bucura-te, prin care graitorii de nebunii vor tacea;
Bucura-te, prin care graitorii de Dumnezeu se vor bucura;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 2-lea

Ochii sufletului tau, din tinerete, Parinte, la Hristos Imparatul ridicandu-ti, ti-ai intors fata ta de la curtile imparatesti si slava celor pamantesti ai parasit, si cu nevointe duhovnicesti urmand pe Domnul, ai auzit: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Toata stiinta cea din afara ai dobandit, prea fericite, ca un cunoscator si prea intelept; dar te-ai aratat, mai apoi, infocat iubitor al frumusetii celei nepieritoare a intelepciunii lui Dumnezeu, Grigorie, inteleptind cu dumnezeiestile tale cuvinte, pe cei care cu evlavie strigam catre tine:

Bucura-te, carte a purtarilor celor cuvioase;
Bucura-te, vistierie a luminii celei nematerianice;
Bucura-te, pom cel mult roditor cu radacini de lumina;
Bucura-te, al evlaviei binemirositor laur;
Bucura-te, floare de amarant rasarita din lucrarea cea tainica;
Bucura-te, finic plin de roadele rodirii celei sufletesti;
Bucura-te, ca ti-ai intors fata de la ratacirea cea din lume;
Bucura-te, ca ai primit harul cel daruit de Dumnezeu;
Bucura-te, slujitor preafierbinte al lui Hristos;
Bucura-te, cel ce esti mai presus de tot ce este stricacios;
Bucura-te, cel ce ai facut sa vieze puterile sufletului;
Bucura-te, cel ce ai omorat navalirile patimilor;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 3-lea

Te-ai imbracat cu putere sfanta in Athos, luand schima monahiceasca si in slabiciunea trupului, te-ai supus pe tine la nevointe, Grigorie fericite, strigand celui ce te intarea pe tine: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Stralucind cu isihia si cu nevointa staruitoare, in toate faptele si vietuirea ta, si prin rugaciunea mintii te-ai unit cu Mantuitorul in taina, umplandu-te de lumina dumnezeiasca si luminand pe cei ce striga catre tine:

Bucura-te, candela a isihiei;
Bucura-te, pilda a infranarii,
Bucura-te, lucrator al rugaciunii mintii;
Bucura-te, comoara a vietuirii adevarate;
Bucura-te, vas de mare pret al suflarii Mantuitorului;
Bucura-te, gura de Dumnezeu purtatoare a vorbirii Duhului;
Bucura-te, ca ai trecut dincolo de hotarele stricaciunii;
Bucura-te, ca vezi slava lui Dumnezeu;
Bucura-te, cel ce vezi lumina cea dumnezeiasca;
Bucura-te, cel ce vezi pe Dumnezeu si esti vazut de Acesta;
Bucura-te, cel ce ai zadarnicit nebunestile talcuiri;
Bucura-te, cel ce ai alungat grazave amenintari;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 4-lea

Traind in liniste, ca un inger, Parinte, te-ai umplut de dumnezeiasca stralucire, si fiind plin de lumina dumnezeiasca, ai iesit din Athos ca un soare, Grigorie, de Dumnezeu inteleptitule, incalzindu-i pe cei care striga tie: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Cu dumnezeiesc cuvant, cu puterea intelepciunii si cu invataturile sfinte, ai respins, cugetatorule de Dumnezeu, invatatura cea rea a lui Varlaam, minunandu-i pe toti cu harul tau, aratandu-te invatator dumnezeiesc celor ce striga catre tine acestea:

Bucura-te, lira a evlaviei;
Bucura-te, cadere a necredinciosilor;
Bucura-te, mare invatator al Bisericii;
Bucura-te, cel plin de stralucire dumnezeiasca nematerialnica;
Bucura-te, cuvantator prea intelept al invataturilor celor drepte;
Bucura-te, sabie cu doua taisuri impotriva tuturor vrajmasilor;
Bucura-te, cel ce tai din radacina neghinele cugetului;
Bucura-te, gradinar al virtutilor ceresti;
Bucura-te, cel mult in cuvantul harului;
Bucura-te, cel bland in toate si fara rautate;
Bucura-te, cel ce arzi pricinile patimilor;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 5-lea

Cu limba ta graitoare de cuvinte dumnezeiesti, in Sinod cu adevarat ai infatisat dogmele cele sfinte, Grigorie, ca unul ce ai fost de aceeasi simtire cu Parintii, impreuna cu care strigi: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Ierarh cugetator de Dumnezeu, vistierie a virtutilor si tainic traitor al dumnezeiestilor inaltari, ai fost cu dumnezeiasca alegere pastor al Tesalonicului, dumnezeiesc si intelept, cuvioase, auzind de la noi acestea:

Bucura-te, gura teologilor,
Bucura-te, tarie a ortodocsilor;
Bucura-te, canon cel preadrept al preotilor;
Bucura-te, icoana de Dumnezeu faurita a pastorilor;
Bucura-te, trambita dumnezeiasca a invataturilor celor sfinte;
Bucura-te, izvor de Dumnezeu izvorat, care izvorasti apa cea noua;
Bucura-te, stralucit arhipastor al Tesalonicului;
Bucura-te, aparator dumnezeiesc al ortodoxiei;
Bucura-te, slujitor al luminii dumnezeiesti;
Bucura-te, invatator al vietii celei neprihanite;
Bucura-te, cel ce curatesti intinaciunea sufletelor;
Bucura-te, cel ce trezesti ravna credinciosilor;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 6-lea

Propovaduitor al luminii dumnezeiesti, cu cuvinte dumnezeiesti ai devenit, ca unul ce ai fost partas al acesteia inca din viata aceasta, si ai intunecat cu stralucirea cuvintelor pe cei care impotriva acesteia au ridicat glasul, pe toti trezindu-i la adevar, Grigorie, strigand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Stralucind in Sinod, ca un luminat teolog, cu gura intelepiunii celei de negrait, ai invatat ca fiinta lui Dumnezeu este de neimpartasit dar lucrarea lui Dumnezeu se impartaseste celor ce striga, Parinte:

Bucura-te, mare aratator al celor sfinte;
Bucura-te, dumnezeiescule aratator de Dumnezeu;
Bucura-te, talcuitorule al stralucirii celei de sus,
Bucura-te, stralucitule scriitor al indumnezeirii,
Bucura-te, dumnezeiescule indrumator al trezviei mintii;
Bucura-te, calauzitorule al rugaciunii celei dinlauntru neratacite;
Bucura-te, ca te-ai umplut de daruri dumnezeiesti;
Bucura-te, cel ce ai vazut stralucirea lui Dumnezeu;
Bucura-te, cel ce intuneci patimile inteleptilor;
Bucura-te, temelie a dogmelor ortodoxe;
Bucura-te, izvor de ape dumnezeiesti;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 7-lea

Mare intre ierarhi cu adevarat te-ai aratat, Grigorie intelepte, descoperitor al celor dumnezeiesti, ca unul ce ai dus viata ca a Apostolilor si te-ai impodobit cu minunatele lor infaptuiri, Cuvioase, si pe toti ai sculat sa cante: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Nectar dumnezeiesc nematerialnic si mana hranitoare de suflet si miere din piatra izvorata, cum a spus David Imparatul, sunt intocmirile cuvintelor tale, Grigorie preaminunate, bucurandu-i pe cei ce striga unele ca cestea:

Bucura-te, limba preadulce;
Bucura-te, vedere dumnezeiasca;
Bucura-te, urmator al Mantuitorului si cel de un chip cu El;
Bucura-te, ravnitor al Parintilor si cu ei impreuna salasluitor;
Bucura-te, cereasca boare care improspatezi sufletele;
Bucura-te, duhovniceasca roua care ne racoresti pe noi;
Bucura-te, mireasma sfanta a vietuirii celei curate;
Bucura-te, hrana desavarsita a ospatului sufletesc;
Bucura-te, vas al nectarului celui nemuritor;
Bucura-te, mustrator al mincinoaselor invataturi;
Bucura-te, far dumnezeiesc al celor intelepti;
Bucura-te, calauza a popoarelor ortodoxe;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 8-lea

Har strain s-a dat, imbelsugat in revarsare, buzelor tale, aratatorule de Dumnezeu, din tine un rau mare ca din Rai izvorand, Grigorie, care uda Biserica toata, strigand Domnului: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Muntele Athosului, Parinte, impreuna cu Tesalonicul, vestesc stralucitele tale lupte, si toata Biserica credinciosilor te cinsteste ca pe un dumnezeiesc aratator al intelesului Luminii celei mai presus de minte. prin care luminezi pe cei ce striga:

Bucura-te, gura cea purtatoare de lumina;
Bucura-te, vasul cel purtator de mir;
Bucura-te, organ al stralucirii celor trei sori;
Bucura-te, tarina desavarsita a isihiei;
Bucura-te, casa de Dumnezeu luminata a lucrarii celei dumnezeiesti;
Bucura-tebogatie de neinchipuit a vietii in duh;
Bucura-te, ca ai primit daruri dumnezeiesti;
Bucura-te, ca ai rasturnat vorbaria desarta a lui Varlaam;
Bucura-te, cel prin Athosul este cinstit;
Bucura-te, faima stralucita a Tesalonicului;
Bucura-te, putere neclintita a Ortodoxiei;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 9-lea

Rauri din pantecele tale curg, prin tainica revarsare din cer, cum a spus Mantuitorul, Parinte cuvioase Grigorie, adapand inimile insetate cu apa vietii, strigand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Cu usurinta, Parinte, ai indurat feluritele incercari, pentru marturisirea cea buna, si precum aurul in foc incercat fiind tuturor ai stralucit urcand spre cele mai bune pe cei care cu evlavie iti striga tie acestea:

Bucura-te, piatra a curajului;
Bucura-te, stanca a rabdarii;
Bucura-te, cel ce nu te infricosezi de a ispitelor navala;
Bucura-te, cel care ai stins focul patimilor;
Bucura-te, zid de neclintit al Bisericii lui Hristos;
Bucura-te, faclie mult luminoasa a poporului binecredincios;
Bucura-te, ca ai indurat necazurile cu bucurie;
Bucura-te, ca Domnului te-ai infatisat cu slava;
Bucura-te, propovaduitor al tainelor lui Dumnezeu;
Bucura-te, cel ce dai credinciosilor cele mantuitoare;
Bucura-te, al sufletelor iconom dumnezeiesc;
Bucura-te, prieten preaindumnezeit al lui Hristos;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 10-lea

Cu cuvintele gurii tale, credinta ortodoxa se propovaduieste in Duhul cel Dumnezeiesc;
caci dumnezeiestilor Parinti de altadata impreuna vietuitor si impreuna simtitor facandu-te, graiurile lor laolaltale-ai pus, Cuvioase, strigand: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Cu razele luminii celei necreate hranindu-te, a celei ce a stralucit pe Tabor, slava si frumusetea si stralucirea acesteia le descrii cu sfintenie, si-I trezesti, sfinte, spre impartasire de ea pe cei care striga acestea:

Bucura-te, al luminii celei necreate tainic cunoscator;
Bucura-te, al patimilor ucigatoare de suflet izbavitor, Bucura-te, al slavei celei viitoare pregustare;
Bucura-te, al sufletelor celor intristate mangaiere;
Bucura-te, ca ai aratat nebuna intelepciunea lui Varlaam;
Bucura-te, ca ai facut cunoscuta bucuria Duhului;
Bucura-te, podoaba dumnezeiasca a Arhiereilor;
Bucura-te, vistierie luminoasa a teologiei;
Bucura-te, oglinda a luminii celei nemateriale;
Bucura-te, secera a invataturilor celor straine;
Bucura-te, bucurie a ortodocsilor si cinste;
Bucura-te, cel ce faci sa plece fruntea dusmanilor;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 11-lea

Cu inalta cugetare si cu intelepciune dumnezeiasca ai propovaduit maretiile lui Dumnezeu si faci sa creasca darurile roadelor celor dumnezeiesti ale Duhului, Grigorie, celor curati cu duhul, de care se impartasesc cei ce striga: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Luminatoare cu razele virtutilor s-a aratat viata ta, Grigorie graitorule de Dumnezeu si plina de lumina cu adevarat invatatura ta, fericite, caci lui Dumnezeu ii duci cu invataturile tale pe toti cei care striga unele ca acestea:

Bucura-te, izvor al invataturii;
Bucura-te, temelie a ortodoxiei;
Bucura-te, pilda de vietuire sfanta;
Bucura-te, diadema a bisericii celei sfinte;
Bucura-te, minunat talcuitor al vietii de curatenie;
Bucura-te, graitor sfant al cuvantului harului;
Bucura-te, cel care curatesti toata intinaciunea sufletelor;
Bucura-te, ca indrepti pe a mantuirii cale;
Bucura-te, faclie a stralucirilor celor nemateriale;
Bucura-te, luminator al cunostintelor celor de sus;
Bucura-te, prin care Biserica dantuieste;
Bucura-te, prin care tot credinciosul se bucura;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 12-lea

Har dumnezeiesc cere, si mantuirea sufletelor, Grigorie, intelepte ierarhe, pentru cei ce vin la tine cu evlavie si cinstesc luptele tale cele stralucite, caci ca un slujitor lumina stralucesti celor ce striga: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cantand suferintele tale si dumnezeiestile lupte, pe care le-ai savarsit pentru Biserica, ceata bine credinciosilor totdeauna te lauda pe tine, Grigorie, si cu gura multumitoare, striga catre tine neincetat unele ca acestea:

Bucura-te, tarie a Bisericii;
Bucura-te, neintrecut vorbitor al credintei;
Bucura-te, cel care ai rusinat pe vorbaretul Achindin;
Bucura-te, cel care ai aratat puterea cea daruita de Dumnezeu;
Bucura-te, cel care impreuna cu Apostolii salasluiesti, ca unul ce le-ai urmat in toate;
Bucura-te, luceafar stralucitor al Tesalonicului;
Bucura-te, dulceata a sufletului meu;
Bucura-te, luptator dumnezeiesc al ortodoxiei;
Bucura-te, stralucire a bisericii tale celei cinstite;
Bucura-te, dulce stralucire a poporului tau credincios;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 13-lea

(acest condac se zice de trei ori)

O, dumnezeiescule Parinte, cunascator al tainelor celor negraite,Grigorie, culme a Parintilor, primeste vocile poporului tau, si daruieste acoperamantul tau tuturor; caci cu credinta alergam si Sfintei Treimi strigam: Aliluia!

Apoi se zice iarasi Icosul intai:

Inger in lume, vazator al celor de sus, te-ai aratat Grigorie preafericite si cu viata ta cea dumnezeiasca te-ai invrednicit de daruri ingeresti; pentru aceea, minunandu-ne de stralucirea ta, Parinte, strigam:

Bucura-te, cel prin care lumina dumnezeiasca straluceste;
Bucura-te, cel prin care intunericul a fost alungat;
Bucura-te, pajiste prea bine mirositoare a intelepciunii;
Bucura-te, partas al invataturii celei prea bune;
Bucura-te, inaltime neajunsa cu privirea a celor inalte;
Bucura-te, adanc neatins al darurilor duhovnicesti;
Bucura-te, ca esti stralucire a Bisericii;
Bucura-te, ca te-ai aratat intarire ortodocsilor;
Bucura-te, al credintei luminator prea luminat;
Bucura-te, faclie de nepatruns a harului;
Bucura-te, prin care graitorii de nebunii vor tacea;
Bucura-te, prin care graitorii de Dumnezeu se vor bucura;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

si Condacul intai

Pe pastorul Tesalonicului, cel prea vrednic Si pe Luminatorul Bisericii cel prealuminat Sa-l laudam in cantari dumnezeesti; Caci s-a aratat locas al luminii celei nepatrunse Si daruieste luminare si har imbelsugat Tuturor celor ce striga: Bucura-te, Parinte Grigorie!

***
Vedeți și “Viața Sfântului Grigorie Palama și a familiei sale. 650 de ani de la moartea sa”, (documentar din 2009, subtitrat în limba română)

“Viața Sfântului Grigorie Palama și a familiei sale. 650 de ani de la moartea sa”, (documentar din 2009, subtitrat în limba română)

Viața Sf. Grigorie Palama și a familiei sale. 650 de ani de la moartea sa (2009)
Life of St. Gregory Palamas and his family. 650 years after his death.

Mulțumim părintelui Ieromonah Grigorie Benea pentru tălmăcire!
Mai multe detalii despre viața Sf. Grigorie găsiți AICI

“Copilul meu e de două ori minune”. Cum ne-a ajutat Sfântul Simeon de la Hilandar să dobândim pe Simona Maria

Orice copil e o minune! Ei, copilul meu e de două ori MINUNE! Trecuseră doi ani de la căsătorie și nu rămâneam însărcinată. Deși doi ani nu înseamnă foarte mult, când îți dorești un copil, iar acesta întârzie să apară, 24 de luni trec anevoie. Aș fi făcut orice era creștinește nevoie, duhovnicește vorbind, aș fi făcut orice să devin mamă, să avem un copil. Aș fi făcut ocolul pământului, pe jos, numai să se milostivească Bunul Dumnezeu și să ne dăruiască copilașul nostru. Îl doream nespus, nespus…

În ajunul Crăciunului, un părinte călugăr, apropiat al familiei noastre, văzând amărăciunea mea, îmi povestește că la Muntele Athos, la Mănăstirea Hilandar parcă (deci nu știa nici el sigur) este o viță de vie, iar călugării de acolo trimit bobițe de struguri femeilor care nu pot rămâne însărcinate și că el a auzit despre soția unui preot de prin Vâlcea că ar fi scris acolo și a primit bobițe. Scrie si tu, îmi zice părintele!

Pentru a scrie la Hilandar trebuia să am adresa corectă (*), dar și mai multe detalii, mai multe informații, nu doar o poveste simplă. Astfel am început să caut și am găsit întru sfârșit adresa Mănăstirii Hilandar.

Tot atunci am aflat mai multe detalii. Anume că din mormântul Sfântului Simeon, din pământ, a răsărit o vița de vie nesădită de mână omenească. Și pentru că vița de vie simbolizează viața, iar strugurii săi au harul tămăduirii nenaşterea de prunci a soţilor care aleargă cu credinţă la ajutorul Sfântului Simeon, călugării de acolo trimit 3 bobițe de struguri din vița respectivă tuturor femeilor care nu pot rămâne însărcinate. M-am gândit atunci că ajutorul grabnic al Sfântului Simeon către cei ce n-au copii se datorează și faptului că înainte de a fi călugăr, a fost marele domnitor sârb Ștefan Nemania, dar mai ales a fost tată. Tată al unui copil sfânt (Rastko – Cuviosul Sava, ctitor al Hilandarului) și bărbatul unei soții sfinte  (Cuvioasa Anastasia, cu moaștele la Studenica). Așadar, părintele avusese dreptate, se întâmplă astfel de minuni mari.

Am făcut scrisoare călugărilor de acolo, una în limba română, alta în engleză. Le-am spus că suntem căsătoriți în Biserică, că ne dorim foarte mult copii și că nu avem parte de această binecuvântarea de la Dumnezeu. Le-am spus să se roage ei pentru noi. Cam atât, pe scurt (cine are nevoie și dorește să scrie la Hilandar, să scrie după cum simte). Nu le-am cerut bobițele de struguri, ci doar să se roage pentru noi.

La doar câteva zile, să fi fost cam 3-4 zile, de parcă plicul a sfidat distanța România – Grecia  – România, am primit un plic mic. Nu speram sa fie ceva în el, în afară de răspunsul pe care-l bănuiam – „ne rugam pentru dvs.”, însă înăuntru erau 3 bobițe de struguri, o tulpină mică din vița de vie și canonul în limba română (cu ce trebuie să facă cei doi soți pentru a lua bobițele)… Îmi tremurau mâinile. Nu știam dacă am voie să le ating. De fapt, mărturisesc că nici nu le-am atins decât atunci când mi-a spus duhovnicul să le iau (femeia ia două bobițe, una pentru copil și alta pentru ea, iar bărbatul ia si el o bobiță).

După părerea mea, un canon foarte frumos și ușor pe deasupra (a fost postat de Laurențiu pe blogul despre Sfântul Munte Athos). L-am făcut exact așa cum scria acolo. Și l-am făcut cu râvnă și cu mult drag. Dar mai presus de astea, cu credință!

Am ținut acest canon/post de 40 zile, în Postul Paștelui din 2005. La o lună și jumătate după Paste, am aflat că eram însărcinată. Am mulțumit Domnului și Sfântului Simeon de la Hilandar. După ce am săvârșit canonul, am știut că vom avea copilul mult dorit. Cuviosul Simeon nu a rămas dator. Toată sarcina am plutit de fericire (greu de înțeles, mai ales că sarcina aduce mari transformări în organism). Totul a mers ca atunci când ai parte de prietenia Sfinților.

Am născut o fetiță sănătoasă, Slavă Domnului! Și care poartă dovada, zic eu, a bobițelor de struguri, pe spate, are o pată roșie de forma unui ciorchine de strugure. Doctorița ei chiar m-a întrebat daca l-am furat, după cum spun unele superstiții. Nu i-am spus povestea, însă nu am ținut lumina sub obroc, am spus tuturor femeilor care nu pot avea copii, la care am simțit un minim de înțelegere a viețuirii creștine, despre acest minunat Sfânt Simeon. Apropos, pe copila mea, o cheamă Simona Maria, Simona dupa Sfântul Simeon.

Se spune că multe naşteri minunate se păstrează în arhiva Mănăstirii Hilandar, nu știu exact câte, însă de curând, deși destul de târziu din păcate, această arhivă s-a îmbogățit și cu mărturia mea, spre cinstirea Sfântului Simeon.

Pentru mine, pentru viața mea, „momentul bobițelor de strugure” a rămas un reper cert de credință deplină în ajutorul Sfinților. Dacă aș avea credința asta mereu, aș fi câștigată. Să dea Domnul ca, pentru rugăciunile Sfântului Simeon, fiecare mamă care împlinește canonul să își primească Bucuria. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu pentru Sfinții Lui!

Mădălina, București

***

Vezi și  Cuviosul Simeon (Ștefan) Nemania, Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Hilandar și Acatistul Sfinților Simion și Sava, slava Serbiei, ctitorii Mănăstirii Hilandar

și Bobițele de struguri de la Mănăstirea Hilandar ajută soții neroditori să dobândească prunci

* Adresa Hilandarului este:

I M HILANDAR
63086 Karyes
Agion Oros
Greece

Ca informație generală, precizez că toate scrisorile trimise către mănăstiri sau părinți athoniți ajung la Kareia, capitala Sfântului Munte. De acolo fiecare mănăstire sau schit își ridică corespondența. Adresa standard este aceasta:

I M [Numele mănăstirii]
63086 Karyes
Agion Oros
Greece

IM înseamnă Iera Moni, adică Sfânta Mănăstire.
IMM înseamnă Iera Megisti Moni, adică Sfânta Mare Mănăstire, titlu pe care-l au doar mănăstirile Marea Lavră și Vatopedi, deci doar în acest caz se scrie IMM. Pentru schituri scrieți SKETE [numele schitului], apoi restul adresei. (n. editor blog)

Despre pierderea și recâștigarea harului, Cuviosul Siluan Athonitul

 Sfântul Siluan Athonitul

 La început, când cineva începe să lucreze pentru Domnul, Domnul îi da harul Sau şi un zel aprins spre bine, şi totul îi apare atunci uşor şi plăcut. Iar când vede aceasta în el, în lipsa lui de experienţa îşi spune: ”Voi avea această râvnă toată viaţa mea.” Şi atunci începe să se înalţe mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare şi începe să-i judece; şi astfel pierde harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Sufletul nu înţelege cum s-a întâmplat aceasta: totul mergea atât de bine, dar acum este totul atât de greu şi nu mai are nici o plăcere să se roage. Dar nu trebuie să se înfricoşeze, e Domnul Care povăţuieşte cu bunătate sufletul. De îndată ce sufletul se înalţă mai presus de fratele său, chiar în acea clipa îi vine un gând rău care nu-i place lui Dumnezeu. Dacă sufletul se smereşte, harul nu-l părăseşte. Dar dacă el nu se smereşte, se iveşte o uşoara ispita ca el să se smerească. Dacă iar nu se smereşte, atunci începe atacul necurăţiei. Dacă tot nu se smereşte, atunci cade într-un păcat oarecare. Şi daca nici atunci nu se smereşte, se iveşte o mare ispită şi el va săvârşi un păcat mare. Şi aşa ispita va deveni tot mai puternică până ce sufletul se va smeri; atunci ispita va pieri şi, dacă se smereşte adânc, va cunoaşte şi simţământul smerit al inimii şi pacea şi tot răul va pieri.

Astfel, tot acest război nu are decât un singur scop: smerenia. Mândria a pricinuit căderea vrăjmaşilor, iar ei ne-au târât în adânc pe aceeaşi cale. Vrăjmaşii ne linguşesc şi dacă sufletul primeşte lauda lor, harul se retrage de la el pana ce se pocăieşte. Astfel, toata viata învaţă sufletul smerenia lui Hristos şi, până nu va ajunge cu adevărat smerit, va fi mereu chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit găseşte odihna şi pacea de care vorbeşte Domnul (Ioan 14, 27).

Postul, înfrânarea, privegherea şi celelalte osteneli ascetice ne ajută, dar puterea cea mare se afla în smerenie. Sfânta Maria Egipteanca şi-a uscat trupul prin post într-un singur an, dar cu gândurile a trebuit să lupte timp de 17 ani.

Nu vei învăţa smerenia dintr-o dată. De aceea a zis Domnul: ”Învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea” (Matei 11, 29). Ca să înveţi iţi trebuie timp. Unii au îmbătrânit în nevoinţe şi totuşi n-au învăţat smerenia; nu pot înţelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace şi sufletul lor e mâhnit şi abătut.